Viața mea (de până acum), în etaje

Parterul Maternității din Galați, 1983, acolo am început.

După ce doctorii au fost siguri că pot suporta câteva guri de aer cu mult cocs în el, mi-au dat drumul acasă. Acasă era atunci la etajul 1, al unui bloc din Micro 13. Așa se chema cartierul meu.

Prin `90 ne-am mutat într-un cartier nou construit, cu nume de aviator: Aurel Vlaicu. Etajul 2, apartamentul 32.

Prietena mea Simona, pe care ocunosc din clasa întâi, stă în acelaşi cartier, tot la etajul 2 şi tot la apartamentul 32. Avem aceeaşi vârstă. Casele noastre sunt identice. Diferă mobila, părinţii şi fraţii. Eu am un frate, ea are o soră, născuţi în acelaşi an, 1987, iar amândoi au avut aceeaşi învăţătoare ca şi mine şi Simona: doamna Lapuşneanu.

Şcoala generală şi liceul au adus noi etaje. În clasa a patra a fost cel mai tare. În anul ăla se înscriseseră foarte mulţi copii la şcoală şi nu mai erau săli suficiente pentru toţi. Aşa că directorul a venit imediat cu o soluţie: clasele de-a patra merg să înveţe într-un cămin de nefamilişti.

Nefamiliştii nu mai erau acolo. Erau căminele, care aratau ca ale unor nefamilişti. Cel mai rău era la baie. Intram rar acolo.

Clasele erau aşadar foste dormitoare. Clasa mea învăţa la etajul 3. Nu au fost aduse table pentru scris, a fost găsită o soluţie şi mai bună: un perete a fost vopsit, de la jumatate în sus, cu negru. Aia era tabla noastră. Băncile erau în faţa peretelui respectiv, noi în ele, iar cei care stăteau în colţurile din dreapta şi stânga nu vedeau nimic, bătea lumina pe „tablă”.

În clasa a 12-a, aflându-mă la etajul 2 al liceului, mă uitam îngrozită pe geam. Nu voiam să dau la ASE. Etajul era al Liceului Economic. Pe la mijlocul clasei a 12-a am decis: dau la Jurnalism. Aşa că în toamnă, în septembrie, mă aflam în Bucuresti, zona Apaca, Complexul Leu.

Am dat examenele de admitere: unul scris și unul oral și am picat. Era seară cand au afișat rezultatele, pe geamurile facultății. Pe sub foile lipite era o lumina roşiatică. Mi s-a parut diavolească. Îmi venea să plâng.

N-am mai stat să aștept liftul, ar fi însemnat să îmi dea câteva lacrimi până venea și apoi să plâng cu sughițuri în lift. Șase etaje. Erau alții care se bucurau, vorbeau tare, țopăiau. Nu. Așa că am luat-o pe scări. La etajul 5 m-am oprit. Era aproape identic cu 6. Lângă lifturi era un mic chioșc unde se vindeau cărți. M-am îngrămădit lângă chioșcul ăla și am plâns. Geamurile nu erau acoperite cu hârtii pline cu note și nume. Vedeam un parc imens și lumini. Multe lumini. Fără hârtii pe geam era chiar frumos ceea ce vedeam. N-am stat mult pentru că auzeam în continuare sunetele de fericire de sus. Am coborât.

Am urcat iar la etajul 6 în următorul an. Alt examen de admitere și am reusit. Pe jumătate, că intrasem pe locurile cu taxă. 400 de dolari, care în următorii trei ani s-au transformat în euro, iar suma a crescut.

În prima parte din anul intâi de facultate am stat la etajul 8, într-un bloc din Rahova. În garsoniera unei prietene. Nu era prea prietenos mediul. Umblam cu un spray cu piper în buzunar.

Dupa vreo 3 luni, m-am mutat la etajul 5 al unui cămin, în cartierul Tei.
După primul an de facultate, am dat iar examenul de admitere, cu gândul să trec pe locurile de la buget. Iar am picat si iar am coborât la etajul 5, unde am plâns. Trei examene date, două picate. Am decis sa mă opresc.

În al doilea an am avut totuși cazarea la cămin asigurată. Următorul etaj: etajul 2, căminul D din Grozăvești. Oribil mai arăta. A venit mama și a văruit camera, pe peretele de lânga patul meu a lipit, până la jumătate, hârtie de ambalat cadouri. Foarte haioasă hartia, a mai schimbat puțin aspectul.

A venit vara și am decis să rămân să lucrez. A trebuit să schimb camera în care stătusem. A urmat etajul 4, al caminul B, tot din Grozăvești. Groaznic până sus.

În anul trei de facultate, iarăși am primit un loc în cămin. În urma dărniciei comisie de cazări, m-am ales cu un loc în căminul din curtea facultății. Etajul 2, condiții bunicele, WC turcesc. Dușurile erau cam ciudate. Ca să curgă apa, trebuia să apăs pe un buton aflat în perete. Numai că după un minut (am calculat), se oprea. Și iar trebuia să apăs. Când aveam chef de-un duș mai lung, apăsam de vreo 30 de ori.

În anul patru n-am mai primit loc în cămin.

Am ajuns în Militari, într-o garsonieră, la etajul 5. Am stat aproape doi ani acolo. Era un bloc numai cu garsoniere, majoritatea vecinilor erau pensionari și majoritatea peretilor erau subțiri. Despre pereții subțiri am aflat într-o noapte de la doi polițiști. Fuseseră chemați de niște vecini. Cică se auzeau sticle și râsete. Le-am spus că erau sticle de bere și că ne uitam la o comedie .

Am plecat. Acum stau la etajul 8, în Ghencea, în fața stadionului. Din balcon văd jumătate din stadionul Stelei și tabela de marcaj. Scorul ultimului meci jucat aici a fost Steaua – Fiorentina, 0-1.

Și ar mai fi două etaje: cele ale locului unde lucrez. Vreo 2 ani am lucrat la parterul unei vile, apoi radioul s-a mutat, acum urc până la 3.