Batalii

Telefonul bazaie a mesaj. E de la babuta, asa ii zic eu mamei. De fapt, ii ziceam, de vreun an, ii zic "mama". Ea m-a rugat sa ii zic "mama". "Acum ai si tu copil, as vrea sa imi spui mama, intelegi de ce, nu?"
Am inteles si am renuntat la "babuta", am pastrat forma asta doar in telefon.

E de la babuta mesajul: "cauta te rog pe internet sa vezi daca sunt diferente intre neuropatia diabetica si neuropatia optica ischemica".

Tatal meu (mosulet, lui inca ii zic asa, nu mi-a cerut sa ii zic tata) e aproape de diabet. Nu ia medicamente, dar are un regim alimentar foarte, foarte strict, cu mese la ore fixe, calorii numarate, alimente permise si unele (multe) interzise. De toate astea se ocupa babuta. In ultimii 5-6 ani, mosulet a slabit extrem de mult. De la omul cu burta peste curea, a ajuns sa incapa in haine marimea M. Iar mama a devenit, singura, nutritionistul lui. Nu ia decizii de capul ei, periodic merg la un doctor diabetolog, afla ce trebuie sa faca, de ce pericole trebuie sa il fereasca, sa nu ajunga in faza in care mosulet ar avea nevoie de medicamente.
Cumpara toate revistele naturiste, carti despre alimentatia sanatoasa, face un mix din toata informatia si ii pregateste, in fiecare zi, lui mosulet mesele. Cantitati fixe, calorii fixe, ore fixe.
Pe tata il macina dieta asta, nu trebuie s-o zica. Pana sa ajunga sa manance chestii ca hrisca sau quinoa, era un gurmand. Gatea, isi freca mainile de placere de fiecare data cand explica cum trebuie ales si gatit un muschi de vita, o placinta, carnatii de Craciun.
Acum se razvrateste periodic. Vorbesc cu mama la telefon de doua ori pe zi, dimineata si seara, si cam in fiecare luna imi spune ca tata iar s-a enervat, ca e satul de dieta. "Doar n-o sa traiesc 100 de ani ca cioara. Mai, mama, cand il aud ca zice asta, simt ca clachez!".
In fiecare seara, ii pregateste, insa, pachetul pentru dimineata, micul dejun cu calorii si cantitati fixe.
Mereu am admirat-o pentru incapatanarea de a merge mai departe. In 2009, a trecut printr-un episod de depresie. Inca ii afecteaza modul in care se uita la lume, dar se chinuie sa se mentina pe linia de plutire.

Mosulet ar trebui sa poarte mereu ochelarii de vedere, asta e batalia pe care o duce acum mama.

Anul maimutei si al toxiinfectiilor alimentare

M-am trezit dimineata cu un gand, atentie, daca vreti sa mancati, mai bine sariti peste. So, maimuta asta de foc e cam nabadaioasa, zici ca se asaza cu fundu' pe mancarea oamenilor (scuze daca imaginea e cam dura), la cate stiri cu toxiinfectii alimentare am auzit pana acum. Despre cutite bagate de doamne in diverse parti ale domnilor, nici faza asta nu e un punct in plus la cv-ul maimutei. De foc, nene!

Tatuajul cu zmeu

Luna trecuta, pe 4 februarie, mi-am facut un tatuaj. Nu prea e bine zis "mi-am facut", ca l-a pus pe piele un om foarte talentat, Alex Popescu, il gasiti la BioArt Tattoo. Eu doar am zis ca vreau un zmeu, coarda care il sustine sa fie desenata sub forma a doua nume: Adi si Lara, sotul si fetita noastra. I-am mai zis ca modelul zmeului il vreau cat mai colorat si ca nu vreau linii drepte. Cu mine alaturi, a desenat zmeul, l-a pus apoi pe piele si a inceput tatuajul.
Zmeul sunt eu, iar oamenii dragi sunt cei care ma sustin, ma ajuta sa zbor, sa nu ma prabusesc.
Adi m-a sustinut sa il fac, desi nu e de acord cu tatuajele. Spune ca la un moment dat o sa ma satur de el. Iar eu ii tot repet ca e ceva ce ma reprezinta, nu am cum sa ma satur de tatuaj. Apoi ii zic ca de aia l-am facut pe spate, sa nu-l vad asa des. :)

Am revenit la zmeul meu!

Am plecat putin din spatiul asta. Am zis sa revin si sa scriu aici. De aproape doi ani, sunt mama, s-au schimbat multe la mine, inclusiv felul in care scriu. Sau mai bine zis, subiectele despre care scriu. Experientele traite sunt dirijorul, iar eu sunt acum in lumea Larei, printesuca noastra. Chiar sunt curioasa ce o sa iasa, dupa revenirea aici, pe blog.

Sa incepem, zic! Sper sa nu scriu doar despre copii, nu vreau sa fiu inca o mama cu blog. Urmaresc cu mare drag cateva bloguri de mame, am invatat si invat multe de la ele. Eu nu prea ma simt in stare sa fiu o voce de mama care sa conteze. Hm, cam greu de explicat. Ideea e ca o sa scriu despre viata noastra in patru (cu tot cu pisica), dar fara vreo morala la final sau sfat. A, si o sa ma plang mult ca e greu. Ca este greu, chiar este. Astea fiind scrise, sa inaltam zmeul din nou! :)