duminică, 21 august 2011

Vreau pereţii mei!

Gata, m-am săturat de chirii! Nu mai vreau vizite neaşteptate, nu mai vreau să-mi sară inima de fiecare dată când Dante, the cat îşi bagă ghearele în canapea sau zgârie parchetul. Vreau să pot da muzica tare, fără să-mi fie frică de vecini, să dau cu mixeru'n vinete la 12 noaptea. Acum există riscul să apară vreun poliţist la uşă şi ce-i zic eu, cu buletinul de Galaţi?

Anul trecut am fost de vreo 2 ori aproape de proprietatea noastră, dar ni s-a făcut frică şi am renunţat. Eram gata să mergem la starea civilă, după ce o doamnă de la BRD ne-a zis că avem mai multe şanse pentru un credit dacă suntem căsătoriţi.

Nu mai dau înapoi, gata. Îmi zicea cineva că în afară lumea stă în chirie şi-o viaţă, că n-are rost să te legi la cap, să ai datorii toată viaţa. Având în vedere că n-am găsit nicio peşteră până acum, unde să stau gratis, mă gândesc că mai bine bat palma cu banca, decât cu proprietarul. Şi oricum n-o să plec peste oceane, de asemenea, sunt prea fricoasă pentru asta.

Vreau să colorez pereţii cum vreau eu, nu sunt fan gauri, dar sunt fan aplicaţii cu lipici sau alte chestii care se lipesc. Îmi place să caut mobilă până cad lată, nu mă pricep la desenat, dar am totul în cap. Trebuie doar să găsesc pereţii!

sâmbătă, 13 august 2011

Depresie

Toată sufrageria era plină de somnifere şi icoane, jaluzele erau trase până jos, trebuia să-i găsesc pijamale în şifonier....cred că ăsta o să fie începutul unui text de care tot spun că mă apuc.

E despre depresie, prin care a trecut maică-mea acum 2 ani, se fac în curând. Încă se reface. Atunci l-am văzut pe tăică-miu plângând pentru prima oară, se învinovăţea că a lăsat-o să ajungă în starea aia. Boala a transformat-o într-un om de nerecunoscut, când am ajuns la spital se uita prin mine, n-a schiţat nimic. De obicei mă strângea tare la piept.

Noroc că i se rupe de multe şi luptă până nu mai poate, asta a salvat-o.


Vorbim prea uşor de boala asta, psihiatrul intră primul în scenă, când ar trebui ca psihologul să-şi facă numărul. Pastile, sunt şi alea bune, dar mai sunt şi discuţiile, întrebările, uitatul în spate....toate astea le primeşti de la familie, dacă ai aşa ceva.

joi, 11 august 2011

Viața mea (de până acum), în etaje

Parterul Maternității din Galați, 1983, acolo am început.

După ce doctorii au fost siguri că pot suporta câteva guri de aer cu mult cocs în el, mi-au dat drumul acasă. Acasă era atunci la etajul 1, al unui bloc din Micro 13. Așa se chema cartierul meu.

Prin `90 ne-am mutat într-un cartier nou construit, cu nume de aviator: Aurel Vlaicu. Etajul 2, apartamentul 32.

Prietena mea Simona, pe care ocunosc din clasa întâi, stă în acelaşi cartier, tot la etajul 2 şi tot la apartamentul 32. Avem aceeaşi vârstă. Casele noastre sunt identice. Diferă mobila, părinţii şi fraţii. Eu am un frate, ea are o soră, născuţi în acelaşi an, 1987, iar amândoi au avut aceeaşi învăţătoare ca şi mine şi Simona: doamna Lapuşneanu.

Şcoala generală şi liceul au adus noi etaje. În clasa a patra a fost cel mai tare. În anul ăla se înscriseseră foarte mulţi copii la şcoală şi nu mai erau săli suficiente pentru toţi. Aşa că directorul a venit imediat cu o soluţie: clasele de-a patra merg să înveţe într-un cămin de nefamilişti.

Nefamiliştii nu mai erau acolo. Erau căminele, care aratau ca ale unor nefamilişti. Cel mai rău era la baie. Intram rar acolo.

Clasele erau aşadar foste dormitoare. Clasa mea învăţa la etajul 3. Nu au fost aduse table pentru scris, a fost găsită o soluţie şi mai bună: un perete a fost vopsit, de la jumatate în sus, cu negru. Aia era tabla noastră. Băncile erau în faţa peretelui respectiv, noi în ele, iar cei care stăteau în colţurile din dreapta şi stânga nu vedeau nimic, bătea lumina pe „tablă”.

În clasa a 12-a, aflându-mă la etajul 2 al liceului, mă uitam îngrozită pe geam. Nu voiam să dau la ASE. Etajul era al Liceului Economic. Pe la mijlocul clasei a 12-a am decis: dau la Jurnalism. Aşa că în toamnă, în septembrie, mă aflam în Bucuresti, zona Apaca, Complexul Leu.

Am dat examenele de admitere: unul scris și unul oral și am picat. Era seară cand au afișat rezultatele, pe geamurile facultății. Pe sub foile lipite era o lumina roşiatică. Mi s-a parut diavolească. Îmi venea să plâng.

N-am mai stat să aștept liftul, ar fi însemnat să îmi dea câteva lacrimi până venea și apoi să plâng cu sughițuri în lift. Șase etaje. Erau alții care se bucurau, vorbeau tare, țopăiau. Nu. Așa că am luat-o pe scări. La etajul 5 m-am oprit. Era aproape identic cu 6. Lângă lifturi era un mic chioșc unde se vindeau cărți. M-am îngrămădit lângă chioșcul ăla și am plâns. Geamurile nu erau acoperite cu hârtii pline cu note și nume. Vedeam un parc imens și lumini. Multe lumini. Fără hârtii pe geam era chiar frumos ceea ce vedeam. N-am stat mult pentru că auzeam în continuare sunetele de fericire de sus. Am coborât.

Am urcat iar la etajul 6 în următorul an. Alt examen de admitere și am reusit. Pe jumătate, că intrasem pe locurile cu taxă. 400 de dolari, care în următorii trei ani s-au transformat în euro, iar suma a crescut.

În prima parte din anul intâi de facultate am stat la etajul 8, într-un bloc din Rahova. În garsoniera unei prietene. Nu era prea prietenos mediul. Umblam cu un spray cu piper în buzunar.

Dupa vreo 3 luni, m-am mutat la etajul 5 al unui cămin, în cartierul Tei.
După primul an de facultate, am dat iar examenul de admitere, cu gândul să trec pe locurile de la buget. Iar am picat si iar am coborât la etajul 5, unde am plâns. Trei examene date, două picate. Am decis sa mă opresc.

În al doilea an am avut totuși cazarea la cămin asigurată. Următorul etaj: etajul 2, căminul D din Grozăvești. Oribil mai arăta. A venit mama și a văruit camera, pe peretele de lânga patul meu a lipit, până la jumătate, hârtie de ambalat cadouri. Foarte haioasă hartia, a mai schimbat puțin aspectul.

A venit vara și am decis să rămân să lucrez. A trebuit să schimb camera în care stătusem. A urmat etajul 4, al caminul B, tot din Grozăvești. Groaznic până sus.

În anul trei de facultate, iarăși am primit un loc în cămin. În urma dărniciei comisie de cazări, m-am ales cu un loc în căminul din curtea facultății. Etajul 2, condiții bunicele, WC turcesc. Dușurile erau cam ciudate. Ca să curgă apa, trebuia să apăs pe un buton aflat în perete. Numai că după un minut (am calculat), se oprea. Și iar trebuia să apăs. Când aveam chef de-un duș mai lung, apăsam de vreo 30 de ori.

În anul patru n-am mai primit loc în cămin.

Am ajuns în Militari, într-o garsonieră, la etajul 5. Am stat aproape doi ani acolo. Era un bloc numai cu garsoniere, majoritatea vecinilor erau pensionari și majoritatea peretilor erau subțiri. Despre pereții subțiri am aflat într-o noapte de la doi polițiști. Fuseseră chemați de niște vecini. Cică se auzeau sticle și râsete. Le-am spus că erau sticle de bere și că ne uitam la o comedie .

Am plecat. Acum stau la etajul 8, în Ghencea, în fața stadionului. Din balcon văd jumătate din stadionul Stelei și tabela de marcaj. Scorul ultimului meci jucat aici a fost Steaua – Fiorentina, 0-1.

Și ar mai fi două etaje: cele ale locului unde lucrez. Vreo 2 ani am lucrat la parterul unei vile, apoi radioul s-a mutat, acum urc până la 3.

marți, 9 august 2011

Cum am învăţat să dau sau/şi să nu dau şpagă

Am onoarea să vă prezint textul Oanei Sandu despre şpagă :)



Cum am învăţat să dau sau/şi să nu dau şpagă
de Oana Sandu

Am aşteptat poliţiştul în maşină 4 ore. Îmi era frig chiar şi cu geaca pe mine, iar el aştepta atât de liniştit. Nu i-am spus că am emoţii şi nici că sunt speriată. Aveam palmele umede şi mi le frecam de blugi ca să le usuc.
Primul meu instructor auto avea vreo 50 de ani, părul creţ şi faţa rotundă. Când îi spuneam că nu aş vrea să întârzie pentru că mă grăbesc, mă întreba dacă am întâlnire. La prima şedinţă, în care eu am făcut cunoştinţă cu volanul şi pedalele, m-a dus pe aglomeratul Ştefan cel Mare, unde am stat în coloană, bară la bară. Avea o treabă în zonă.

În ziua examenului, mi-a spus că „speră că va fi bine“. Am făcut aproape 30 de ore cu el, dar nu conduceam deloc bine. L-am tot întrebat dacă sunt în stare să dau examenul fiindcă eu încă nu mergeam drept pe bandă şi nici nu ştiam cui trebuie să dau prioritate la intersecţie. Cu câteva zile înainte de a mă înscrie la examen, mi-a spus că oricum trebuie să dau bani, fiindcă altfel nu ia nimeni, oricât de bine ar şti să conducă. Am spus atunci doar un „aha“. Un „aha“ speriat şi foarte nedumerit. Mi-era greu să îmi imaginez cum aş putea da eu şpagă şi ce se va întâmpla dacă ar afla cineva dintre cunoscuţii mei: majoritatea oameni din presă şi ONG-uri.
Ştiam că direcţiile rutiere sunt împânzite de şpăgi doar din ştiri. În 2007 citeam atât de multe ştiri, atât de multe rapoarte despre mica corupţie încât fenomenul ajunsese să mă pasioneze. Mă obseda şi siguranţa cu care instructorul auto mi-a spus „altfel nu ai cum“. Aveam nevoie de carnet pentru că urma ca în câteva luni să mă mut în Ilfov, la 13 km de Bucureşti.

Mi-am dat acordul pentru cei 200 de euro prin noiembrie, după ce m-am înscris. Instructorului i s-a părut ceva normal şi logic, în timp ce la mine începuseră coşmarurile. Mi-am depus actele împreună cu el la un fost sediu al Direcţiei de Înmatriculări şi Permise din Drumul Taberei. Cât timp am aşteptat la birou, s-a întreţinut cu doi poliţişti, „retrogradaţi la birou“, cum le spunea râzând. După ce am ieşit din secţia de poliţie, mi-a şoptit stresat „Trebuie să le cumpăr whisky, bere. Le e sete!“.
„Acum le cumpăraţi? V-au cerut acum?!“, am întrebat eu.
„Da, acum...Şi nici nu am bani suficienţi la mine“.

M-a lăsat în maşină şi s-a dus să cumpere sticlele. Nu ştiu cum le-a dat punga de plastic cu sticle pentru că nu am văzut. Mi-era frică să ies din maşină si mi-era frică sa îl urmăresc pe el. Chiar şi cu privirea. Aş fi dat orice să fiu mai curajoasă. Din punct de vedere profesional, nu mi-am iertat niciodată frica de atunci. Când am ajuns acasă şi i-am povestit mamei, mi-a spus că probabil vroia să cotizez la sticlele de băutură. Ea mi-a recomandat ca înainte de examen să-i dau cadou o sticlă de whisky. I-am cumpărat o băutură obscură cu o promoţie de 2 pahare de la Mega Image.
Omul acela reuşise să calce în picioare uşor şi lent cam toate credinţele mele.

..........................................................................

Poliţiştul burtos, grizonant, cu un lanţ de aur de doi centimetri a deschis portiera şi s-a trântit zgomotos pe scaun. Respira greu şi avea o voce groasă, tabagică. Cu ochelarii pe vârful nasului, şi-a notat datele mele din buletin. Mi-a cerut să pornesc „automobilul“. La 500 de metri - o intersecţie largă plus două linii de tramvai. Am pornit motorul şi genunchii au luat-o razna. Tremurau în paralel, aproape zgomotos. Nu găseam pedalele. În intersecţie, creierul parcă se oprise, fiindcă nu ştiam unde să îmi poziţionez maşina pentru a vira stânga şi nici dacă şi cui trebuie să dau prioritate. Am frânat, am închis ochii şi i-am deschis în trei secunde, când poliţistul mi-a tras brusc volanul. Claxoane multe şi prelungi. „Ce faceţi, domnişoară, ai blocat toată intersecţia din cauza ta! Cine dracu vă învaţă să conduceţi?“. Aş fi vrut să-i răspund: „ăla care mi-a cerut şpagă ca să ţi-o dea ţie, «fiindcă altfel nu se poate»“. Mi-am înghiţit nodul în gât şi am tăcut. Eram uşurată că am scăpat. Mi-am promis că va fi ultima dată când o să dau şpagă. Nu a fost.
.............................................................................

„Pe sub mână“ a fost expresia care mi-a bântuit primii ani de viaţă. Jumătate din familia mea a lucrat „în comerţ“, pe timpul comunismului. Tata era barman la un ”local” din centrul orasului Ramnicu Valcea, bunicul - bucătar la un restaurant din Parcul Zăvoi, iar bunica administra un bufet, unde vindea cafea, prăjituri şi alte băuturi, în zona Gării. Am avut parte de banane verzi, lăsate în ziare pe şifonier să se coacă, cutii de ciocolată Royal la discreţie şi Pepsi Cola. Aduse „pe sub mână“. Nu-mi aduceau însă prea multă bucurie.

La 7 ani, printr-o pilă, am ajuns la cea mai bună clasă din cea mai bună şcoală a oraşului, doar că pila nu era atât de puternică. Din cei 39 de colegi ai mei, în medie 30 luau premiul I. Însă, niciunul din cei patru ani, eu nu am avut coroniţă.
Cu puţin timp înainte de a împlini 18 ani, sora mea a primit cadou de la părinţi ore de şoferie. Asta deşi noi nu aveam maşină. Pentru ai mei era musai să aibă permis de conducere. În 1995, la doar cinci ani de la comunism, în oraşele de provincie, libertatea se măsura şi în astfel de lucruri. Poliţistul a respins-o la examenul de traseu. A doua zi, tata i-a spus să-şi ridice permisul de la Poliţie, fiindcă „se rezolvase“. Au trecut 13 ani, dar sora mea încă nu conduce.
………………………………………………….

Când am dat eu prima şpagă în 2007 – instructorului auto - mă simţeam atât de murdară încât refuzam să mă gândesc mai mult de 30 de secunde la metoda prin care urmam să îmi iau permisul. Atunci, eram reporter de radio, acopeream în principal domeniul politic şi societate civilă, iar colegii îmi spuneau “ONG-ista redacţiei”. Şi mai murdară mă simţeam când scriam ştiri despre corupţie în timp ce eu eram co-participant la fenomen: mic, dar activ.

După primul examen auto eşuat, i-am cerut instructorului cei 200 de euro înapoi şi nu l-am mai văzut de atunci. Mi i-a dat în lei: 700 şi ceva. Mi-am cumpărat rochii şi dulciuri de ei. Eram din nou liberă. Am luat alte aproximativ o sută de ore conducere. Am găsit un instructor nou care mi-a spus înainte de al şaselea examen de conducere, chiar când vroiam să renunţ la procesul care ajunsese deja la aproape doi ani, că „trebuie să lupt până la capăt, dacă am ales să nu iau cu bani“. A şasea oară a fost chiar norocoasă.

Nu a fost ultima oară când am încercat să dau şpagă. Familia mea este convinsă că în spital nu poţi să stai fără să cotizezi. Acum doi ani, am ajuns la spitalul Polizu pentru o intervenţie la colul uterin. Vizitele erau stricte, nici mama, nici sora mea nu puteau da şpaga în locul meu. După certuri la telefon, m-au implorat să o fac. Cumpăram pentru ele siguranţa că eu nu voi păţi nimic. E adevărat că atunci când am simţit că ovarele îmi ies din corp, am dat 5 lei unei asistente pe holul maternităţii Polizu. O femeie din provincie, cu un chist ovarian, mă întreba speriată de fiecare dată când mă vedea: “Cât o să daţi doamnei doctor? Vreau să ştiu cât dau alţii” . Vroiam să-i spun “Nu dau”, dar îi răspundeam mereu “Nu ştiu. Nu mă pricep. Mama ştie.”

La anestezie însă nu am reuşit să scot plicul cu 150 de lei din halatul galben. Mi-am permis un moment de libertate. După operaţie, au început din nou discuţiile cu mama care îmi reproşa că am păstrat banii. Pentru mulţi apropiaţi, era o minune că sunt bine după o anestezie generală neplătită făcută într-un spital public.
Aş fi vrut să arunc plicul ăla şifonat de atâta împăturit direct la gunoi. Împinsă de la spate, am mai făcut o încercare la medicul ginecolog: o tipă blondă, la vreo 40 de ani, cu faţă cazonă, mi-a spus rece că „nu e cazul“. Umilită am înlemnit. Aş fi vrut să spun “Bineînţeles că nu e cazul” şi să o strâng în braţe. Am căutat-o mai târziu pe forumuri. Ciudat e că majoritatea pacienţilor ei o recomandau drept un medic mediocru, dar foarte şpăgar.

De atunci, nu am mai dat şpagă, deşi am mai stat prin spitale de stat: la începutul lui 2010 la Matei Balş cinci zile, unde o asistentă urla că „nu îi sunt plătite orele suplimentare” şi îmi spunea că nu are soluţii la frisoanele mele de 40 de grade, pentru că luasem deja un Algocalmin.

.............................................................

Mai mult de jumătate dintre români - 69% - au recunoscut că au oferit bani cadrelor medicale, potrivit unei cercetări realizate în iulie anul trecut de Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei.

În 2008, la morga de la Spitalul Sfântul Pantelimon, mama a plătit aproape 1000 de lei pentru îmbălsămarea şi îmbrăcarea bunicii. În ziua aceea grea, de 3 decembrie, în uşa albă de la intrarea în morgă, am întrebat-o pe mama de ce nu cere chitanţă. M-au fixat patru ochi reci, obosiţi şi roşii, ai ei şi a surorii mele. ”Taci, măcar acum...”

Sora mea oferă bani doctorilor şi asistentelor. Are o expresie amuzantă (o strategie utilă, de altfel, chiar şi eu recunosc) care îmi place: „Mâna dreaptă pentru asistentă şi mâna stângă pentru doctor, să nu cumva să le încurc“: aşa mi-a spus ultima oară când a fost cu mine la Urgenţe. I-am spus ”Nu” zâmbind, în timp ce ea mi-a spus repede râzând ”Ba da”. Din fericire, nu a fost nevoie. De fiecare dată când ne certăm, îmi explică că şpaga e normală, fiindcă medicii, profesorii sau funcţionarii nu pot face calitate cu salarii mizere.

Într-una dintre redacţii, o jurnalistă mi l-a recomandat pe instructorul care făcea rost de carnete cu şpagă, aşa cum şi ea şi-l obţinuse, am aflat mai târziu. Într-o instituţie publică, una dintre colege m-a întrebat de ce mă încăpăţânez să nu dau 200 de euro pentru carnetul de conducere şi de ce îmi place să pierd timpul, refuzând.

În familie, cumnatul meu a vrut să palmeze unui portar de spital hârtii de ziar în loc de bani ca să le testeze vigilenţa. A dat 15 lei unui poliţist rutier, dupa ce acesta l-a întrebat: „Şi berea cine-o dă?“. De când are copii, şpaga din spitale i se pare aproape normală.

Nu ştiu ce aş face dacă aş ajunge la Urgenţă cu nepoţii mei: de 6 şi 3 ani. Iar mama m-a întrebat ce aş face eu dacă ar ajunge grav bolnavă la spital. Recunosc uşor contrariată că am oferit o sumă mai mare decât cea cerută atunci când căţelul meu a avut o boală aproape fatală. Dar asta la un cabinet veterinar privat, ceea ce înseamnă că am dat bacşiş, la fel cum îi dau barmanului sau tipei care mă pensează. Nu?:)

Despre acest text: Am început acest text anul trecut la cursul de Jurnalism Narativ, susţinut de Cristi Lupşa (Editor Decât o Revistă) la Centrul pentru Jurnalism Independent. La acest curs visam în 2009 când, dintr-o greşeală, părăsisem presa şi mă ascundeam în departamentul de comunicare al unei instituţii publice. Greşeala m-a făcut însă să revin în presă, să-mi promit că voi învăţa continuu, că nu-mi voi părăsi niciodată pasiunile şi că nu voi mai lăsa pe nimeni să mi le fure. Uneori e uşor, alteori e greu, dar e al naibii de frumos de cele mai multe ori.

duminică, 7 august 2011

Prima mea şpagă

Mi-am adus aminte de facultate, am văzut că s-au afişat rezultatele admiterii.

Şi aşa mi-am adus aminte de prima şpagă dată până acum - un peşte învelit în ziar. Un peşte mare, nu ştiu ce specie, ştiu că l-am luat din Gara de Nord, ai mei l-au trimis, cu un singur scop: să-mi deschidă uşa unei camere de cămin. Eram în primul an de facultate.

În primele luni după ce am aflat rezultatul, am stat la mătuşa Simonei, prietena mea din copilărie. Au fost zile frumoase, în Rahova, numai că Anica, gazda mea, stătea într-o garsonieră, nu prea era loc.

După ce-a trecut toamna şi s-au mai liniştit studenţii am început să-mi caut un loc în cămin. Anica m-a ajutat, mi-a prezentat un domn, cu legături în lumea căminelor. Ah, ar mai fi o şpagă la mijloc - o sticlă de ceva tărie pentru domnul numărul 1. A urmat domnul numarul 2, cu legături şi mai puternice în lumea căminelor - putea să mă trimită în oricare cămin dintr-o universitate - n-o zic, sunt misterioasă.

Le-am spus alor mei cum stau lucrurile şi au decis că domnul numărul 2 merită o şpagă pe măsură - un peşte de rasă. Şi m-am trezit cu mortăciunea în mână. Bani nu aveam destui, aş fi înlocuit peştele cu o sumă şi gata.

N-o sa uit niciodată timpul petrecut în faţa biroului, cu peştele învelit în ziar şi pus într-o sacoşă. Căutam disperată un text: "Poftiţi peştele!", "Am ceva pentru dumneavoastră", "Pentru dumneavoastră", "Poftiţi!"....sunt câteva dintre frazele care-mi zburau în cap.

Uşa s-a deschis, domnul numarul 2 m-a poftit înăuntru, s-a aşezat la birou, eu am rămas în picioare, ţinând punga cu ambele maini. Nu mai ştiu cum a ajuns la el sacoşa, ce i-am zis, ştiu c-a luat-o firesc şi a băgat-o într-un frigider de lângă birou.

Eram uşurată că dommnul 2 nu a făcut ochi mari şi nu s-a isterizat că i-am băgat sub nas un peşte învelit în ziar.

M-a trimis într-un camin, mi-a zis numele administratorului, trebuia să mă duc la el şi să zic că vin din partea domnului 2. Am ieşit cam dezamăgită din birou, credeam că mi-a luat peştele şi gata, nu pup nimic.

M-am dus însă direct la administrator, mirare mare, ştia despre ce-i vorba. M-am mai luminat la faţă. M-a trecut într-un registru, deja stăteam legal în camin. M-a trimis la cameră, era mare, cu 5 paturi în total, curată şi cu baie inclusă. Lux! Totul nou în baie, fetele m-au primit reticente la început, dar după ce ne-am cunoscut, a mers totul bine, am tras niste râsete zdravene în camera aia.

A fost o experienţă unică, un cămin curat. Au urmat Grozaveşti şi Leu, locurile le-am obţinut însă legal, cu cerere la secretariat, deja trecusem de anul I.

Primele şpagi - un peşte şi-o sticlă de tărie. A mai urmat una anul trecut, la Urgenţe, unde a ajuns la un moment dat partenerul. Tremuram din toate alea, dar am nimerit buzunarul, de fapt buzunarele, că am dat bani până şi moşului de la triaj, de-a râs un prieten de mine.


Acuma leapşa merge la Oana Sandu - am văzut că asa procedează bloggerii, nu stiu dacă se pune însă, Oana nu mai are blog...Daar, mă ameninţă de ceva timp că-mi dă să public pe blogul ăsta un super text scris de ea despre şpagă. Na, acum nu mai ai scăpare! :)


miercuri, 3 august 2011

Mă......maia

Şi am ajuns şi în Mamaia, la dive. Nu mă mai duc, staţiunea aia, lungă şi fără gust, atrage oameni cu telefoane dotate cu camere foto, burţi, multe burţi, guri flămânde şi boxe care-ţi fac un şanţ pe creier. A, şi chelneri care îţi fac pomelnicu’ dacă ceri doar două beri, când în jurul tău, la 11 noaptea, curg platourile cu şniţele şi cartofi prăjiţi.

Ăsta ar fi rezumatul, să le iau pe fiecare-n parte...pe plaja unde ne-am aşezat noi urlau boxele cu muzică house în ele. Draguţ, am zis când am ajuns, antrenant, divele dansau în apă, chestia asta n-am mai văzut-o pe alte plaje. După o oră, oribil, am zis. Dum dum, bum, bum, deja gradul de irascibilitate crescuse. Buf în apă, înapoi la prosop, o privire spre salvamari – erau mai mulţi, lucraţi şi bronzaţi – după juma’ de oră muzica tot acolo era. Nici salvamarii nu m-au mai putut ajuta. Într-o zi s-a tăiat unu’ la picior, în apă, au venit ajutoare de la barul plajei şi cât timp l-au pansat au închis bubuiala. Diviiin! Păcat că omul a fost luat de o ambulanţă şi s-a terminat distracţia, muzica a început din nou.

În prima seară m-am bazat că o să ajungem la o terasă cu muzică în surdină, câteva lumini, chestii romantice şi o ardem chill cu o bere-n mână. Destinul însă mi-a jucat farse...am ajuns pe faleză, am găsit terase lângă terase, fiecare cu muzica ei, dată tare. De la una se auzea Ploieşteanu live, sunetul deja dădea în roşu, boxele scoteau sunete metalice, cei de la mese însă aveau gurile pline şi roteau în aer câte o furculiţă. Semn de mulţumire, Ploieşteanu mergea în continuare. Terasele de lângă se chinuiau să facă faţă şi rezultatul era o şaorma de sunete obositoare şi enervante.

Şi mai sunt şi turistii. Şi noi – eu cu partenerul – eram turişti, dar am avut o scuză - am vrut să vedem cum e la Mamaia. Dar să mor dacă îi înţeleg pe ăia care vin în statiunea aia.... şi mă refer la cei care repetă experienţa. La hotel eram înconjuraţi de nişte familii de moldoveni, iar la 7 dimineaţa se trezeau şi se strigau pe balcon: „Vecini, hai la cafia, adu douî pahari!”. Într-o zi, pe la 8, după cafea, au ieşit iar pe balcon şi au tras concluziile: „Mai vinim aici!”. „Futu-vă-n gură de moldoveni!”, s-a auzit brusc în camera noastră, la unison....eu şi partenerul ne-am uitat originile în concediul ăsta.

Am fost bântuiţi de altfel de moldoveni, pe plajă erau unii cu un căţel mic, alb şi pufos. Şi disting în conversaţia lor: ”Băăi, vezi cî si lingi pi organi!”

Să ne întoarcem pe faleză.... acolo mai sunt indivizii care te opresc să-ţi vândă câte ceva, în principal felicitari, iar banii ajung la copii orfani. Am ajuns să zic că ma doare undeva de copiii lor orfani, mi-am cerut scuze în gând tuturor copiilor orfani, dar indivizii ăia m-au scos din pepeni.

Şi aşa ajungeam în cameră, ne uitam unul la altul şi ne întrebam ce cautam noi acolo. A doua zi, de la capăt. A, ziua începea la un magazin de lângă hotel, de unde luam apă şi bere pentru plajă. Apa la 2 litri era 4 lei, berea la doză tot 4 lei, un pachet prăpădit de biscuiţi tot 4 lei, irascibilitatea creştea.

Jecmaneală mai mare ca-n Mamaia n-am mai văzut. Poate nu-s obişnuită cu preţuri din astea, dar mie mi-ar fi ruşine să cer 4 lei pentru 2 litri de apă.