Inainte sa plec eram inconjurata de pungi mari de cadouri. "Nu simt ca-i Craciun". "Cum nu simti, nu vezi cate cadouri ai aici?". Nu erau pentru mine, nu stiau nimic despre mine cadourile alea.
Am ajuns acasa, am zis sa-i ajut pe ai mei cu pregatirile. Ramasesera doar niste fete de masa de calcat. Erau doua, una cu rosu, cu Mos Craciun pe ea, alta cu verde mai mult, avea tot felul de cadouri desenate.
"Esti suparata", mi-a zis maica-mea in tip ce calcam. "Nu-s, sunt obosita", am mintit cat am putut de bine.
Acasa totul e nou, mobila, gresia, faianta, covoarele, draperiile, numai ca drumul pana la toate noi a lasat urme. Boli, nervi, nopti nedormite, griji, toate astea au lasat urme asupra alor mei. De aia eram suparata.
Cand ajung in Galati fac eforturi sa par vesela, orice urma de tristete trebuie sa dispara. Macar eu sa fiu bine. Asta ma oboseste peste masura.
Cand ajung acasa, respir. Acasa este acum in Bucuresti.
Craciunul asta n-a fost. L-am sarit, era un brad instalat in sufragerie, era invizibil. Ca si cum era vara si noi aveam brad in casa.
Am fost sa-mi vad bunicii. Nu-i mai vazusem de-un an si a durut tare. Nu stiu cum sa fac sa vad doar ce-mi place cand ajung in Galati. Am revenit acasa si nu pot sa-mi scot din cap: "nu-s nebuna, Elena", "cat costa trenul?", "ce ai in gura, o bomboana? vreau si eu", "am scapat de-un drac, am dat de altul", "s-a dus de 10 ori la vecini dupa ce ati plecat voi", retete cu Elena Tudor pe ele, "mi-a ascuns buletinul". "ce faci ma, Lulu?", "am fost in piata sa-mi caut pantofi, n-au 47", "nu mai e muzica populara ca pe vremea comunismului".
Mancare fara grasime, fara zahar, mancare normala, fara Craciun in ea.
miercuri, 28 decembrie 2011
miercuri, 7 decembrie 2011
....
La inceput departarea de parinti mi s-a parut cel mai tare lucru, dar cand incepi sa intrebi in fiecare zi de nivelul glicemiei, nu mai e la fel.
vineri, 25 noiembrie 2011
Gumă mestecată și Q7
Mai jos sunt niste cuvinte si fraze. Sunt adunate de-o prietena foarte buna, mi le-a imprumutat sa le pun aici. Imi place la nebunie sa vorbesc cu oameni care simt multe. Sau sa nu vorbesc, sa stau pur si simplu langa ei, ca ma prind eu care-i faza. Si ei la fel.
„Da ce-ați vrea să fac? Fabrică de Chanel?”
„Era fain dacă erați și dumneavoastră aici.”
Larve de libelulă la Obor
„Vreau să-ți dau banii ca să compenseze tot... Știu că ești supărată rău. Ce să fac, dacă așa a fost să fie...”
„Și ce mai faceți? Ce ați mâncat astăzi?” „Aaaa. .. Un strugure.”
„Dacă-l inviți la nunta ta, eu nu mai vin”.
„O să-i tărââââsc în procese”.
„Oare cu cine semeni așa sălbatică? De ce nu ai încredere în tine?”
„Într-o zi voi distruge toate fricile.”
„Da ce-ați vrea să fac? Fabrică de Chanel?”
„Era fain dacă erați și dumneavoastră aici.”
Larve de libelulă la Obor
„Vreau să-ți dau banii ca să compenseze tot... Știu că ești supărată rău. Ce să fac, dacă așa a fost să fie...”
„Și ce mai faceți? Ce ați mâncat astăzi?” „Aaaa. .. Un strugure.”
„Dacă-l inviți la nunta ta, eu nu mai vin”.
„O să-i tărââââsc în procese”.
„Oare cu cine semeni așa sălbatică? De ce nu ai încredere în tine?”
„Într-o zi voi distruge toate fricile.”
vineri, 18 noiembrie 2011
......
Se sprijinea de o cutie in care se reciclau neoane, intr-un magazin. Isi acoperea gura cu mana, ochelarii ii acopereau restul fetei si in spatele lor ochii erau stransi. Plangea. Sotul ei fusese internat in ziua aia la psihiatrie. Spunea ca l-au luat de acasa cu politia.
Am aflat toate astea dupa ce m-am apropiat si am intrebat-o ce are. Am crezut ca a pierdut ceva. Repeta mereu "sunt necajita", pe cutia in care se reciclau neoane pusese o punga de plastic cu pijamale si papuci de casa. In alta punga era o sticla de apa. Am vrut sa o deschid, sa bea...."nu-i a mea, e a sotului".
Mi-a ramas in cap imaginea batranei. Privirea semana mult cu cea a maica-mii, cand am gasit-o intr-un spital, cu diagnosticul depresie. Era ca a unui copil care cere ajutor. Si in ambele cazuri am simtit un sentiment de neputinta, de-mi venea sa-mi iau campii. De obicei gasesc solutii. In situatii din astea ma simt insa ca un gandac.
Doamna m-a rugat sa plec, fiica ei era la casa si mi-a zis ca s-ar supara daca m-ar vedea langa ea. Am privit-o de la departare pe fiica, statea la rand la casa, cumparase o punga de cafea, o ciocolata si un suport de sapun. Ciocolata i-a dat-o mamei, a rupt o bucatica imediat dupa ce a platit.
Am aflat toate astea dupa ce m-am apropiat si am intrebat-o ce are. Am crezut ca a pierdut ceva. Repeta mereu "sunt necajita", pe cutia in care se reciclau neoane pusese o punga de plastic cu pijamale si papuci de casa. In alta punga era o sticla de apa. Am vrut sa o deschid, sa bea...."nu-i a mea, e a sotului".
Mi-a ramas in cap imaginea batranei. Privirea semana mult cu cea a maica-mii, cand am gasit-o intr-un spital, cu diagnosticul depresie. Era ca a unui copil care cere ajutor. Si in ambele cazuri am simtit un sentiment de neputinta, de-mi venea sa-mi iau campii. De obicei gasesc solutii. In situatii din astea ma simt insa ca un gandac.
Doamna m-a rugat sa plec, fiica ei era la casa si mi-a zis ca s-ar supara daca m-ar vedea langa ea. Am privit-o de la departare pe fiica, statea la rand la casa, cumparase o punga de cafea, o ciocolata si un suport de sapun. Ciocolata i-a dat-o mamei, a rupt o bucatica imediat dupa ce a platit.
duminică, 13 noiembrie 2011
Moarte listelor!
Sa dea dracii-n liste, ca nu mai fac niciuna. Cum unii zic ca ei de mici au inceput sa cante/deseneze/scrie, zic si eu ca de mica am urat listele. Mi le lasa pe masa maica-mea, inainte sa plece la serviciu: teme, dus gunoi, spalat vase.
Bine, tre sa recunosc ca acum imi plac hartiile lasate pe masa, cu mesaje. Cand ma duc acasa, la ai mei, nu le trimit sms-uri si nu-i sun sa le zic ca ma intorc tarziu, las un bilet pe masa. In casa 2, in Bucuresti, nu prea fac asta, voi analiza motivul.
Revenind la liste, care-s diferite de bilete, le urasc pentru ca aranjeaza ele viitorul cum vor. Nu lasa spatii intre sarcini. Poate am chef sa pun o acolada, "facut o morisca".
Anul asta l-am inceput cu o ditai lista, n-am facut mai nimic din ea si ma simt vinovata. Deja simt cum se apropie decembrie, luna ciudata din an, si ma iau gandurile. De exemplu, luna asta, noiembrie, a fost magica. Am facut atatea ca mi se pare ca tot anul l-am trait in noiembrie. Si n-am pus pe lista, "trait in luna noiembrie". Si noiembrie nici nu s-a terminat.
Gata, de la anul scriu bilete, nu liste. Si asta nu-i chestie de pe o lista.
Bine, tre sa recunosc ca acum imi plac hartiile lasate pe masa, cu mesaje. Cand ma duc acasa, la ai mei, nu le trimit sms-uri si nu-i sun sa le zic ca ma intorc tarziu, las un bilet pe masa. In casa 2, in Bucuresti, nu prea fac asta, voi analiza motivul.
Revenind la liste, care-s diferite de bilete, le urasc pentru ca aranjeaza ele viitorul cum vor. Nu lasa spatii intre sarcini. Poate am chef sa pun o acolada, "facut o morisca".
Anul asta l-am inceput cu o ditai lista, n-am facut mai nimic din ea si ma simt vinovata. Deja simt cum se apropie decembrie, luna ciudata din an, si ma iau gandurile. De exemplu, luna asta, noiembrie, a fost magica. Am facut atatea ca mi se pare ca tot anul l-am trait in noiembrie. Si n-am pus pe lista, "trait in luna noiembrie". Si noiembrie nici nu s-a terminat.
Gata, de la anul scriu bilete, nu liste. Si asta nu-i chestie de pe o lista.
joi, 10 noiembrie 2011
Cum am inceput 11.11.11
.....bine.
Taximetristul mi-a atras atentia ca pe radio National FM noaptea intra un post bisericesc. "Vreti sa va arat?"...N-am apucat sa zic "nu" ca a si schimbat....si m-a palit un cor de popi.
"Biserica dracilor, in fiecare seara intra peste National si erau romante frumoase inainte"....m-am linistit. Pana acasa a mai zis de vreo 2 ori "biserica dracilor".
Taximetristul mi-a atras atentia ca pe radio National FM noaptea intra un post bisericesc. "Vreti sa va arat?"...N-am apucat sa zic "nu" ca a si schimbat....si m-a palit un cor de popi.
"Biserica dracilor, in fiecare seara intra peste National si erau romante frumoase inainte"....m-am linistit. Pana acasa a mai zis de vreo 2 ori "biserica dracilor".
miercuri, 9 noiembrie 2011
Fara binecuvantare nu faci nimic
M-am zvarcolit azi, cam juma' de zi de lucru sa iau niste interviuri prin telefon unor preoti. I-am cautat pe cei de la sate. Voiam sa-i intreb cum ar suna o slujba in care ar trebui sa le povesteasca enoriasilor despre binefacerile Internetului.
Cei de la Ministerul Comunicatiilor s-au dat batuti si au mers la Patriarhie sa ceara sprijin in a-i convinge pe sateni sa-si traga cablu de net. Preotii cei mari au zis "Jesus, ce idee buna!"
Si am pornit increzatoare la drum, la cautat de preoti care sa-mi exemplifice cum vine asta.
...toti (vreo 6 preoti) mi-au zis ca nu pot da interviuri presei, ca au si ei sefi, de la care trebuie sa primesc binecuvantare. Fix asa spuneau. Unul mi-a zis urmatoarea treaba: "se cunoaste din voce ca sunteti eleganta, dar nu pot sa va dau eu interviu". Cred ca-i compliment asta...
La un moment dat am primit binecuvantarea sefului mare de la biroul de presa de la Patriarhie, dar am aflat...suspans...ca exista sefi mai mici, sub seful cel mare. Trebuia sa-i intreb si pe ei de binecuvantare.
Atat am cerut azi: sa ma binecuvanteze si pe mine cineva!!!
Cei de la Ministerul Comunicatiilor s-au dat batuti si au mers la Patriarhie sa ceara sprijin in a-i convinge pe sateni sa-si traga cablu de net. Preotii cei mari au zis "Jesus, ce idee buna!"
Si am pornit increzatoare la drum, la cautat de preoti care sa-mi exemplifice cum vine asta.
...toti (vreo 6 preoti) mi-au zis ca nu pot da interviuri presei, ca au si ei sefi, de la care trebuie sa primesc binecuvantare. Fix asa spuneau. Unul mi-a zis urmatoarea treaba: "se cunoaste din voce ca sunteti eleganta, dar nu pot sa va dau eu interviu". Cred ca-i compliment asta...
La un moment dat am primit binecuvantarea sefului mare de la biroul de presa de la Patriarhie, dar am aflat...suspans...ca exista sefi mai mici, sub seful cel mare. Trebuia sa-i intreb si pe ei de binecuvantare.
Atat am cerut azi: sa ma binecuvanteze si pe mine cineva!!!
duminică, 6 noiembrie 2011
Bai, esti nebun?
.....expresia asta ma scoate din tot calmul meu. O aud peste tot pe strada. Exista si varianta la feminin, "bai, esti nebuna?".
Si este si-un ton anume, mirat pana la cer. Trebuie ridicata si-o spranceana sau daca ala/aia care-o spune nu-i atat de mobil, trebuie bulbucati ochii. Pe scurt, expresia apare cand e mirare mare.
Mai nasol e ca o aud si acasa. Partenerul a adoptat-o fara sa-si dea seama. Il stiu de aproape 8 ani si pana acum n-a avut mirari din astea in vocabular. Cica a luat-o de la colegii de serviciu.
Nu stiu care-i antidotul. Poate doar un raspuns de genul, "Da' tu esti in toti ţâţânii?".
Si este si-un ton anume, mirat pana la cer. Trebuie ridicata si-o spranceana sau daca ala/aia care-o spune nu-i atat de mobil, trebuie bulbucati ochii. Pe scurt, expresia apare cand e mirare mare.
Mai nasol e ca o aud si acasa. Partenerul a adoptat-o fara sa-si dea seama. Il stiu de aproape 8 ani si pana acum n-a avut mirari din astea in vocabular. Cica a luat-o de la colegii de serviciu.
Nu stiu care-i antidotul. Poate doar un raspuns de genul, "Da' tu esti in toti ţâţânii?".
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
Cand ma vedeti pe strada, sa ma aratati cu degetul, am mancat supa la plic
Aseara am atins pragul de sus cand vine vorba de lene in bucatarie, am cumparat si facut supa la plic. Tanjesc de peste o saptamana la o ciorba, n-am avut timp sa fac si m-am aruncat ca disperata spre raftul cu supe la plic.
N-am mai mancat zeama lunga de cand eram in camin. Numai ca am mancat atat de multa, ca ma zis ca nu mai pun gura niciodata pe chestii la plic. Lectia din luna asta - niciodata nu exista.
Si am mancat, simteam fiecare E, m-am bucurat ca am gasit o urma de leustean. Dezastru!
Mi-e ciuda ca n-am mai gatit demult. Am facut chestii rapide, in principal cu ulei, iarasi dezastru. Nu stiu unde a plecat pofta de-a gati, n-am mai patit-o.
N-am mai mancat zeama lunga de cand eram in camin. Numai ca am mancat atat de multa, ca ma zis ca nu mai pun gura niciodata pe chestii la plic. Lectia din luna asta - niciodata nu exista.
Si am mancat, simteam fiecare E, m-am bucurat ca am gasit o urma de leustean. Dezastru!
Mi-e ciuda ca n-am mai gatit demult. Am facut chestii rapide, in principal cu ulei, iarasi dezastru. Nu stiu unde a plecat pofta de-a gati, n-am mai patit-o.
miercuri, 2 noiembrie 2011
Aud zurgalaii
Traiesc Ajunul Craciunului sau Ajunul Ajunului Craciunului. Azi am vazut prima masina cu brazi si am auzit prima sonerie de telefon cu tema craciuneasca. In 41, bineinteles, suntem mereu inaintea timpurilor. Ghirlandele le vad demult. Am fost prin Germania saptamana trecuta, prin zona Hanovrei si deja simteam gustul acelor de brad - in copilarie obisnuiam sa mananc ace de brad de pe jos, era de preferat sa la gasesc in casa.
Si....dovada suprema ca barbosul e aproape...Fanica Banica si-a suplimentat concertele. Trei nu erau de ajuns, acum sunt patru. Afisele a avut grija sa le puna din timpul verii, sa fie sigur ca doamnele nu se obinuiesc prea tare cu nisipul intre degete. Eu am o teorie. In fiecare an are cel putin trei concerte de Craciun, cate femei pot exista care sa se duca? Zic ca publicul se repeta. Faza e ca le ia pe femei si la baga cu forta in spiritul sarbatorilor, asta e teoria. Altfel nu-mi explic puhoiul. Dar daca teoria mea se dovedeste a fi gresita si in sala sunt mai mult de 50 de barbati, imi pierd increderea in spiritul Craciunului.
Si in final as vrea sa va zic ca dimineata, pe la 5.30, aud in statia taximetristului ca un zapacit si-a pierdut Iphone-ul intr-un taxi. Brusc s-au auzit hahaieli de soferi si cred ca si dispecera radea. Na, mosul a venit mai devreme la un taximetrist. Cand va zic ca-i Ajunul...
Si....dovada suprema ca barbosul e aproape...Fanica Banica si-a suplimentat concertele. Trei nu erau de ajuns, acum sunt patru. Afisele a avut grija sa le puna din timpul verii, sa fie sigur ca doamnele nu se obinuiesc prea tare cu nisipul intre degete. Eu am o teorie. In fiecare an are cel putin trei concerte de Craciun, cate femei pot exista care sa se duca? Zic ca publicul se repeta. Faza e ca le ia pe femei si la baga cu forta in spiritul sarbatorilor, asta e teoria. Altfel nu-mi explic puhoiul. Dar daca teoria mea se dovedeste a fi gresita si in sala sunt mai mult de 50 de barbati, imi pierd increderea in spiritul Craciunului.
Si in final as vrea sa va zic ca dimineata, pe la 5.30, aud in statia taximetristului ca un zapacit si-a pierdut Iphone-ul intr-un taxi. Brusc s-au auzit hahaieli de soferi si cred ca si dispecera radea. Na, mosul a venit mai devreme la un taximetrist. Cand va zic ca-i Ajunul...
marți, 1 noiembrie 2011
Inca una si gata, ceasul suna peste 3 ore
Data viitoare scriu ceva cu cuvinte mai multe, mai las sa se aseze senzatiile din ultima saptamana.
joi, 20 octombrie 2011
Azi n-am mai fost salbatica
....ba chiar m-am zgait la oameni pe strada si mai ales in metrou, am facut vreo 4 drumuri prin subteran. O zi plina, obositoare, da' e moleseala aia placuta.
La metrou la Unirii e un panou mare de la National Geographic, prin care suntem anuntati ca mai e putin si se naste omuletul cu numarul 7 miliarde. Si ei numara oamenii care se nasc, mai e putin oricum, pana la revelion apare omuletul. Si cum ma uitam eu asa, pac, se mai adauga vreo 200 de copii. A fost cam emotionant, m-am trezit zambind.
In vagoanele de metrou am vazut trei fete cu aceeasi haina de toamna. Daca o mai pun la socoteala si pe-o colega de radio care are aceeasi haina, rezulta patru. In alt vagon am vazut un tip haios, cu un hanorac cu gluga. In gluga avea pus un ratoi din plus. Iar am zambit.
Inca o chestie la metrou - bancile sar pe noi cu oferte la carduri de credit. Alea cu dobanzi de te cocoseaza. Tot la Unirii, intr-o parte a barelor de intrare stateau niste fete care faceau reclama la BRD. Pe partea cealalta, la cativa metri, erau fetele de la BCR. Si la intrarea in metrou erau unii care distribuiau biscuiti Tuc moca. Multa reclama la metrou, am vazut insa ca au disparut panourile de pe peretii tunelurilor.
A, in timpul celor aproape 4 drumuri am luat o data gresit metroul, in directia opusa. M-am intors dupa 2 statii merse in eroare, numai ca am coborat aiurea, cu o statie mai devreme. Asa am apucat sa vad cati polonezi erau prin Centrul Vechi. Acum observ ca au venit la meciul cu Rapidul. Saracii!
Am ajuns si prin magazine, am cautat hainute pentru copii. Nu pentru al 7-lea miliard, pentru un pitic nascut de Ziua Pompierilor. Intr-un magazin mi-au cazut ochii pe-un vanzator care aranja foarte gingas niste hainute de copii. Trebuia sa fie migalos, ca hainele erau pentru nou-nascuti. Am facut roata-mprejur cand am vazut cum bibilea hainele, pana atunci imi bagasem degetele printre rafturi, deranjand ordinea facuta de tip.
Am ajuns intr-un magazin de oameni mari, adica cu haine de oameni mari, pentru diversitate. Era sa pipai o tipa, am crezut ca-i manechin si mi-a placut bluza. Am intins mana s-o ating, iar tipa s-a miscat, razand. Atunci am ras si eu.
La metrou la Unirii e un panou mare de la National Geographic, prin care suntem anuntati ca mai e putin si se naste omuletul cu numarul 7 miliarde. Si ei numara oamenii care se nasc, mai e putin oricum, pana la revelion apare omuletul. Si cum ma uitam eu asa, pac, se mai adauga vreo 200 de copii. A fost cam emotionant, m-am trezit zambind.
In vagoanele de metrou am vazut trei fete cu aceeasi haina de toamna. Daca o mai pun la socoteala si pe-o colega de radio care are aceeasi haina, rezulta patru. In alt vagon am vazut un tip haios, cu un hanorac cu gluga. In gluga avea pus un ratoi din plus. Iar am zambit.
Inca o chestie la metrou - bancile sar pe noi cu oferte la carduri de credit. Alea cu dobanzi de te cocoseaza. Tot la Unirii, intr-o parte a barelor de intrare stateau niste fete care faceau reclama la BRD. Pe partea cealalta, la cativa metri, erau fetele de la BCR. Si la intrarea in metrou erau unii care distribuiau biscuiti Tuc moca. Multa reclama la metrou, am vazut insa ca au disparut panourile de pe peretii tunelurilor.
A, in timpul celor aproape 4 drumuri am luat o data gresit metroul, in directia opusa. M-am intors dupa 2 statii merse in eroare, numai ca am coborat aiurea, cu o statie mai devreme. Asa am apucat sa vad cati polonezi erau prin Centrul Vechi. Acum observ ca au venit la meciul cu Rapidul. Saracii!
Am ajuns si prin magazine, am cautat hainute pentru copii. Nu pentru al 7-lea miliard, pentru un pitic nascut de Ziua Pompierilor. Intr-un magazin mi-au cazut ochii pe-un vanzator care aranja foarte gingas niste hainute de copii. Trebuia sa fie migalos, ca hainele erau pentru nou-nascuti. Am facut roata-mprejur cand am vazut cum bibilea hainele, pana atunci imi bagasem degetele printre rafturi, deranjand ordinea facuta de tip.
Am ajuns intr-un magazin de oameni mari, adica cu haine de oameni mari, pentru diversitate. Era sa pipai o tipa, am crezut ca-i manechin si mi-a placut bluza. Am intins mana s-o ating, iar tipa s-a miscat, razand. Atunci am ras si eu.
marți, 18 octombrie 2011
Salbaticiuni
Cota maxima de salbaticie, atinsa deja, sa astepti sa plece colegii de serviciu, ca sa poti merge singur catre statia de autobuz, in conditiile in care un om te asteapta in frig sa ajungi intr-un punct X. Incerc sa nu-mi stabilesc tinte superioare, mi-e teama insa c-o sa le gasesc.
Din seria "fonduri europene pentru ideile mele"
M-am gandit la o afacere - bibelouri mici, de pus pe plasme si LCD-uri.
As rupe piata.
Rationamentul e cam asa: televizoarele vechi, cu tub, sunt pe duca, se strica si aia e, romanul face el credit - chit ca ia bani de la Provident - si-si cumpara altul, magazinele nu mai vand tv-uri cu tuburi - mai sunt unii vanzatori exentrici care mai comanda, daca mai prind vreun furnizor - si pe comoda din sufragerie ajunge un televizor care nu-i asa pantecos. Spatiu mult deasupra, in fata, in spatele lui, subtirel, elegant, da-i lipseste ceva - betivul care canta la acordeon, fata care cara apa, pestisorul, vedeta bibelourilor. Unele mici, dragute, colorate ar fi perfecte.
Cred ca aplic, la axa aia cu sprijinirea chestiilor traditionale. Daca le mai zic si de mileu, ii dau pe spate. Cu macrame bun, cu modele complicate sau pur si simplu cercuri, succes garantat. Imi mai trebuie o fabrica de bibelouri mici si o anexa pentru mileuri.
As rupe piata.
Rationamentul e cam asa: televizoarele vechi, cu tub, sunt pe duca, se strica si aia e, romanul face el credit - chit ca ia bani de la Provident - si-si cumpara altul, magazinele nu mai vand tv-uri cu tuburi - mai sunt unii vanzatori exentrici care mai comanda, daca mai prind vreun furnizor - si pe comoda din sufragerie ajunge un televizor care nu-i asa pantecos. Spatiu mult deasupra, in fata, in spatele lui, subtirel, elegant, da-i lipseste ceva - betivul care canta la acordeon, fata care cara apa, pestisorul, vedeta bibelourilor. Unele mici, dragute, colorate ar fi perfecte.
Cred ca aplic, la axa aia cu sprijinirea chestiilor traditionale. Daca le mai zic si de mileu, ii dau pe spate. Cu macrame bun, cu modele complicate sau pur si simplu cercuri, succes garantat. Imi mai trebuie o fabrica de bibelouri mici si o anexa pentru mileuri.
luni, 17 octombrie 2011
Casa noua
Casa copilariei, de fapt apartamentul, s-a dus. A mei au renovat si s-au straduit atat de tare, incat nu mai e nimic la fel. Le-am spus ca-mi place cum au aranjat casa, desi imi parea taaare rau ca n-am mai gasit biroul la care mi-am facut temele 12 ani. Am inteles demersul, tot ce-i vechi si inutil trebuie sa dispara.
Cred ca asta am invatat de la maica-mea, artizana modificarilor....oricat de drag ti-ar fi un lucru, lasa-l.
N-am mai fost acasa de la Paste si l-am gasit pe taica-miu cu mult mai multe fire albe. Stia deja asta si stia cand si-au pierdut culoarea. In 6 luni de cand nu i-am mai vazut au renovat, schimband vreo 4 echipe de muncitori pe parcurs, iar taica-miu si-a pierdut permisul in toiul lucrarilor. I l-au suspendat pe trei luni, dar a invatat noua legislatie si l-a recuperat dupa o luna. Asta n-am stiut-o, ai mei au enervantul obicei de a-mi ascunde lucruri si chiar daca ma laud ca pot sa simt orice in galsul lor, au invatat sa-si ascunda si glasul. Si acuma nu mai pot repera belele. Asta nu-i bine.
Am ramas muta cand mi-a zis maica-mea ca taica-miu se trezea la 4 sa invete.
Si a mai fost si moartea unui bunic, tata lu' tata, cum ar veni. Am aflat tarziu, la fel, ai mei n-au vrut sa-mi spuna. N-am fost prea apropiata de el, dar tot m-a busit plansul. In anul 2 de facultate parca, un profesor ne-a dat ca tema niste interviuri cu bunicii nostri. Trebuia sa-i inregistram pe banda, povestind despre tineretea lor, eventual despre razboi si apoi sa transcriem, pastrand pana si accentul. Tataia Costel, asa ii ziceam, a avut ce sa-mi spuna, a fost pilot de avioane prin Germania, a fost si prizonier pe acolo, a avut gagici. Toate astea sunt pe hartie. Nu mai am documentul. I-am scris profesorului de la facultate, sper sa-l recuperez.
Ma gandesc oare cum o sa ma simt cand o sa se duca si bunica, sotia bunicului, pe care o cheama Elena Tudor...Probabil maica-mea n-o sa-mi zica, decat dupa juma' de an asa.
Si asa ma iau atacurile de panica, cand simt ca se schimba prea multe, in scurt timp.
Cred ca asta am invatat de la maica-mea, artizana modificarilor....oricat de drag ti-ar fi un lucru, lasa-l.
N-am mai fost acasa de la Paste si l-am gasit pe taica-miu cu mult mai multe fire albe. Stia deja asta si stia cand si-au pierdut culoarea. In 6 luni de cand nu i-am mai vazut au renovat, schimband vreo 4 echipe de muncitori pe parcurs, iar taica-miu si-a pierdut permisul in toiul lucrarilor. I l-au suspendat pe trei luni, dar a invatat noua legislatie si l-a recuperat dupa o luna. Asta n-am stiut-o, ai mei au enervantul obicei de a-mi ascunde lucruri si chiar daca ma laud ca pot sa simt orice in galsul lor, au invatat sa-si ascunda si glasul. Si acuma nu mai pot repera belele. Asta nu-i bine.
Am ramas muta cand mi-a zis maica-mea ca taica-miu se trezea la 4 sa invete.
Si a mai fost si moartea unui bunic, tata lu' tata, cum ar veni. Am aflat tarziu, la fel, ai mei n-au vrut sa-mi spuna. N-am fost prea apropiata de el, dar tot m-a busit plansul. In anul 2 de facultate parca, un profesor ne-a dat ca tema niste interviuri cu bunicii nostri. Trebuia sa-i inregistram pe banda, povestind despre tineretea lor, eventual despre razboi si apoi sa transcriem, pastrand pana si accentul. Tataia Costel, asa ii ziceam, a avut ce sa-mi spuna, a fost pilot de avioane prin Germania, a fost si prizonier pe acolo, a avut gagici. Toate astea sunt pe hartie. Nu mai am documentul. I-am scris profesorului de la facultate, sper sa-l recuperez.
Ma gandesc oare cum o sa ma simt cand o sa se duca si bunica, sotia bunicului, pe care o cheama Elena Tudor...Probabil maica-mea n-o sa-mi zica, decat dupa juma' de an asa.
Si asa ma iau atacurile de panica, cand simt ca se schimba prea multe, in scurt timp.
joi, 13 octombrie 2011
Bagajul rapid
Pot sa-mi fac bagajul in 5 minute. Stiu care-l esentialele. O sa le pun maine in rucsac, cand o sa plec acasa, in Galati, eventual cu cateva minute inainte sa ies pe usa. Cand imi fac bagajul imi dau seama ca iar am pe langa mine lucruri inutile. Mereu adun fleacuri, mi-e greu sa ma despart chiar si de-o sticla de parfum goala.
Am facut o criza de nervi cand am ajuns acasa dupa un weekend lucrat si partenerul imi aruncase absolut toate sticlele de parfum goale pe care le-am strans de-a lungul anilor. Seman cu bunica-miu aici. Numai ca el a strans o magazie plina de vechituri, de la cizme la cuie. Si avea tupeul sa se duca la gunoi sa adune cam tot ce arunca bunica. Se intampla intr-un cartier de tara, gunoiul era aruncat la gramada, departe de case. Il insoteam si stateam cu orele in magazie si cotrobaiam.
Acum ma asteapta acasa o noua casa. Ai mei au renovat total, n-o sa mai recunosc nimic, m-a avertizat deja maica-mea. M-a mai avertizat ca a aruncat mare parte din caietele si manualele mele si ale lui frati-miu. Am inghetat, vad eu maine dimensiunea dezastrului.
Am facut o criza de nervi cand am ajuns acasa dupa un weekend lucrat si partenerul imi aruncase absolut toate sticlele de parfum goale pe care le-am strans de-a lungul anilor. Seman cu bunica-miu aici. Numai ca el a strans o magazie plina de vechituri, de la cizme la cuie. Si avea tupeul sa se duca la gunoi sa adune cam tot ce arunca bunica. Se intampla intr-un cartier de tara, gunoiul era aruncat la gramada, departe de case. Il insoteam si stateam cu orele in magazie si cotrobaiam.
Acum ma asteapta acasa o noua casa. Ai mei au renovat total, n-o sa mai recunosc nimic, m-a avertizat deja maica-mea. M-a mai avertizat ca a aruncat mare parte din caietele si manualele mele si ale lui frati-miu. Am inghetat, vad eu maine dimensiunea dezastrului.
marți, 11 octombrie 2011
Vremuri misterioase
Pun ceva la cale si de fiecare data cand pun ceva la cale imi musc buzele, cateodata pana la sange. Asa ca am nevoie de ceva piele de buze, daca aveti. Daca nu, ma descurc, le mai musc pe interior, pana se reface exteriorul.
Important e sa iasa ceva-ul.
Important e sa iasa ceva-ul.
luni, 10 octombrie 2011
V-am mai zis ca-mi place-n Ghencea, nu?
Am inceput saptamana cum trebuie, in stilul Ghencea, pe care nu l-am intalnit pe nicaieri.
Azi n-am lucrat si undeva pe la pranz m-am tarat afara, sa platesc chiria, pun banii pe-un card. Drumul pana la banca e plin de obstacole.
In primul rand, sunt cele doua magazine cu fructe si legume, de langa bloc. Oamenii vor sa arate ca au muulta marfa si o expun pe trei sferturi din trotuar. Pe-un sfert abia ma strecor eu si sunt la categoria "un copil putin mai dezvoltat". Un adult sa zicem, n-are loc, ocoleste.
Trec pe sfertul de trotuar, dau de batranicile si mosuletii cu verdeturi si legume din gradina lor. Sunt absolut sigura ca-s de la ei din gradina, nu stiu unde o fi gradina aia, dar batraneii prea arata ca bunica si bunicul meu. De ei imi place, pe langa faptul ca-mi amintesc de bunicii care m-au crescut, au si tot felul de ardei mici si mari, colorati, flori de toamna haioase si gramezi mici de usturoi.
Politia Comunitara e cu ochii pe ei. Azi politaii erau cocotati pe doi cai imensi si foarte frumosi, gri asa. Un picior de-al unui cal era cat mine de inalt sau cel putin asa mi s-a parut, avand in vedere ca politaii au vrut musai sa mearga cu ei pe trotuar. Inaintau tantosi si mai faceau cu degetul celor de pe margini. Si cam atat.
Babutele isi dadeau coate, mosnegii radeau in batiste, pe doua tanti le-am auzit chiar: "I-ai vazut? Au coborat acum de pe cai. I-au legat de-un pom oare?"
Vai, cat mi-a placut, cai adevarati pe trotoarele din Ghencea, delicios!
A, si mai avem si piste de biciclete, pe ele stau tot babutele si mosnegii cu bunatati, ca-n alta parte n-au unde.
Azi n-am lucrat si undeva pe la pranz m-am tarat afara, sa platesc chiria, pun banii pe-un card. Drumul pana la banca e plin de obstacole.
In primul rand, sunt cele doua magazine cu fructe si legume, de langa bloc. Oamenii vor sa arate ca au muulta marfa si o expun pe trei sferturi din trotuar. Pe-un sfert abia ma strecor eu si sunt la categoria "un copil putin mai dezvoltat". Un adult sa zicem, n-are loc, ocoleste.
Trec pe sfertul de trotuar, dau de batranicile si mosuletii cu verdeturi si legume din gradina lor. Sunt absolut sigura ca-s de la ei din gradina, nu stiu unde o fi gradina aia, dar batraneii prea arata ca bunica si bunicul meu. De ei imi place, pe langa faptul ca-mi amintesc de bunicii care m-au crescut, au si tot felul de ardei mici si mari, colorati, flori de toamna haioase si gramezi mici de usturoi.
Politia Comunitara e cu ochii pe ei. Azi politaii erau cocotati pe doi cai imensi si foarte frumosi, gri asa. Un picior de-al unui cal era cat mine de inalt sau cel putin asa mi s-a parut, avand in vedere ca politaii au vrut musai sa mearga cu ei pe trotuar. Inaintau tantosi si mai faceau cu degetul celor de pe margini. Si cam atat.
Babutele isi dadeau coate, mosnegii radeau in batiste, pe doua tanti le-am auzit chiar: "I-ai vazut? Au coborat acum de pe cai. I-au legat de-un pom oare?"
Vai, cat mi-a placut, cai adevarati pe trotoarele din Ghencea, delicios!
A, si mai avem si piste de biciclete, pe ele stau tot babutele si mosnegii cu bunatati, ca-n alta parte n-au unde.
sâmbătă, 8 octombrie 2011
Inca mai vreau o masina de cusut
Stau foarte prost la capitolul indeplinit dorinte. Vorbim despre dorintele mele. Pana acum mi-am pus in cap o gramada de chestii, fac liste de inceput de an si se alege prafu' de ele. Enumar din liste: sa merg singura la Sibiu, sa stau 2 zile si sa vin acasa, sa alerg la un maraton, sa invat mai multe limbi straine, sa fac cursuri - gasisem unul in care as fi putut invata cum sa leg o carte...si, cea mai fierbinte dorinta a mea, sa-mi iau o masina de cusut. Simt eu asa ca as putea sa fac o fusta purtabila, chiar si pantaloni.
Dorinta asta mi-am pus-o anul trecut prin iarna, adica acum aproape 2 ani. Nu-i nici pe departe cea mai veche, sunt altele peste care s-a pus praf gros. Dar cred ca e o chestie pe care chiar as putea s-o fac cu succes. Cine stie ce Donatella Versace zace in mine. Dar acum, pe bune, chiar cred ca as face cele mai perfecte gauri prin care intra nasturii, nu stiu exact numele, dar as putea sa invat.
Niciodata nu ne-au ramas bani pentru masina de cusut, au fost altele pe lista. Sa dea dracu'-n liste, ca asa pierdem timpul. Zic sa intoarcem listele cu fundu'-n sus, asa poate o sa facem si chestiile cele mai neimportante, dar care ne pun un zambet pe moaca.
Asa ca imi doresc sa gasesc puterea sa intorc lista si sa-mi iau o masina de cusut, pana nu capat un tremurici la maini.
Si ar mai fi una: sa fiu chelnerita. Cred ca ma calific si pentru dorinta asta. Ai mei au o mica afacere, taica-miu vinde fructe si alte chestii comestibile, iar maica-mea are un magazin, un fel de bacanie. Na, fiecare cu produsele lui. Au renuntat sa mai angajeze vanzatoare, dupa ce au fost furati la greu. Cand merg acasa in Galati ii mai ajut si stau eu la vanzare. De aici am dedus ca pot fi amabila si ca m-as califica si pentru postul de chelnerita. Macar o zi, sa vad cum e.
Dorinta asta mi-am pus-o anul trecut prin iarna, adica acum aproape 2 ani. Nu-i nici pe departe cea mai veche, sunt altele peste care s-a pus praf gros. Dar cred ca e o chestie pe care chiar as putea s-o fac cu succes. Cine stie ce Donatella Versace zace in mine. Dar acum, pe bune, chiar cred ca as face cele mai perfecte gauri prin care intra nasturii, nu stiu exact numele, dar as putea sa invat.
Niciodata nu ne-au ramas bani pentru masina de cusut, au fost altele pe lista. Sa dea dracu'-n liste, ca asa pierdem timpul. Zic sa intoarcem listele cu fundu'-n sus, asa poate o sa facem si chestiile cele mai neimportante, dar care ne pun un zambet pe moaca.
Asa ca imi doresc sa gasesc puterea sa intorc lista si sa-mi iau o masina de cusut, pana nu capat un tremurici la maini.
Si ar mai fi una: sa fiu chelnerita. Cred ca ma calific si pentru dorinta asta. Ai mei au o mica afacere, taica-miu vinde fructe si alte chestii comestibile, iar maica-mea are un magazin, un fel de bacanie. Na, fiecare cu produsele lui. Au renuntat sa mai angajeze vanzatoare, dupa ce au fost furati la greu. Cand merg acasa in Galati ii mai ajut si stau eu la vanzare. De aici am dedus ca pot fi amabila si ca m-as califica si pentru postul de chelnerita. Macar o zi, sa vad cum e.
luni, 26 septembrie 2011
Pun mp3-ul langa Conversi
Si-a dat duhul Philips GoGear, mp3-ul meu drag. Il am de vreo 5 ani, cadou de la partener. Stia ca imi place sa ma izolez din cand in cand si a zis sa-mi dea o mana de ajutor.
Are 256 de mega, abia imi incapeau 40 de piese, daca aveam noroc. De multe ori, de lene, stateam saptamani intregi cu aceleasi sunete in ureche, pana imi faceam sant pe creier. Deja stiam locul de pe traseul din 41 dupa piesa pe care o ascultam. Asta in zilele in care n-aveam chef sa ascult conversatiile din tramvai. Era coltul in care ma izolam.
Cand l-am lasat prima data in redactie pe-un birou toata lumea l-a admirat. Pana si-un impatimit al gadgeturilor l-a studiat atent. Chiar si Turcescu m-a intrebat date tehnice despre el.
E smecher, se incarca prin usb, iar mufa sta asunsa inauntru cat timp nu-l incarc. Un simpatic.
Partenerul m-a avertizat de altfel cand mi l-a dat ca era printre primele mp3-uri de pe piata. Nu prea mi-a pasat, eram fericita ca am in urechi muzica mea.
L-am luat si-n avion, si-n tren, mi-a fost alaturi la primele alergari, in noptile petrecute singura, prin hoteluri. Spre rusinea mea, mi-e frica de intuneric, ma trezesc noaptea urland, asta cand e parteneru' langa mine. Cand nu e, nu dorm.
Doar mp3-ul ma mai linistea in camerele mereu luminate noaptea din hoteluri, muzica mea, care ma baga intr-un balon si gata, eram in siguranta. Probabil tre' sa merg la psiholog. Pana atunci, imi iau ramas bun de la Philips GoGear, trebuie sa invat sa vorbesc la trecut despre el.
Nu stiu daca il duc la reciclat, cred ca-l pun langa primii Conversi. Erau din material de jeans, i-am purtat pana unul dintre ei a cedat, materialul s-a desprins de talpa, la calcai. I-am purtat asa o vreme, pana cand am primit amenintari de la maica-mea ca nu ma mai primeste acasa daca mai vin cu ei. Le zicea "târlici".
Va trebui sa-mi iau alt mp3, il voi trata cu raceala la inceput, sa-l testez.
Are 256 de mega, abia imi incapeau 40 de piese, daca aveam noroc. De multe ori, de lene, stateam saptamani intregi cu aceleasi sunete in ureche, pana imi faceam sant pe creier. Deja stiam locul de pe traseul din 41 dupa piesa pe care o ascultam. Asta in zilele in care n-aveam chef sa ascult conversatiile din tramvai. Era coltul in care ma izolam.
Cand l-am lasat prima data in redactie pe-un birou toata lumea l-a admirat. Pana si-un impatimit al gadgeturilor l-a studiat atent. Chiar si Turcescu m-a intrebat date tehnice despre el.
E smecher, se incarca prin usb, iar mufa sta asunsa inauntru cat timp nu-l incarc. Un simpatic.
Partenerul m-a avertizat de altfel cand mi l-a dat ca era printre primele mp3-uri de pe piata. Nu prea mi-a pasat, eram fericita ca am in urechi muzica mea.
L-am luat si-n avion, si-n tren, mi-a fost alaturi la primele alergari, in noptile petrecute singura, prin hoteluri. Spre rusinea mea, mi-e frica de intuneric, ma trezesc noaptea urland, asta cand e parteneru' langa mine. Cand nu e, nu dorm.
Doar mp3-ul ma mai linistea in camerele mereu luminate noaptea din hoteluri, muzica mea, care ma baga intr-un balon si gata, eram in siguranta. Probabil tre' sa merg la psiholog. Pana atunci, imi iau ramas bun de la Philips GoGear, trebuie sa invat sa vorbesc la trecut despre el.
Nu stiu daca il duc la reciclat, cred ca-l pun langa primii Conversi. Erau din material de jeans, i-am purtat pana unul dintre ei a cedat, materialul s-a desprins de talpa, la calcai. I-am purtat asa o vreme, pana cand am primit amenintari de la maica-mea ca nu ma mai primeste acasa daca mai vin cu ei. Le zicea "târlici".
Va trebui sa-mi iau alt mp3, il voi trata cu raceala la inceput, sa-l testez.
duminică, 25 septembrie 2011
sâmbătă, 24 septembrie 2011
miercuri, 21 septembrie 2011
Hai cu roata!
In ultima vreme mi s-au intamplat ceva chestii nu prea bune, mai multe ca de obicei. Ceea ce m-a facut mai tacuta, iar hahaielile le-am cam lasat la o parte. Ma bazez insa pe teoria potrivit careia dupa multi nori vine si soarele.
ANM-ul a demonstrat-o, mi s-a intamplat si mie, asa ca astept sa se invarta dracu' roata aia, sa vina starea de bine.
Am facut un calcul si reiese ca o sa fie bine de Craciun.
ANM-ul a demonstrat-o, mi s-a intamplat si mie, asa ca astept sa se invarta dracu' roata aia, sa vina starea de bine.
Am facut un calcul si reiese ca o sa fie bine de Craciun.
marți, 20 septembrie 2011
Discrimina-v-as!
E-o reclama la un program pentru femei manager, parca, ar trebui sa se inscrie doamne care se simt discriminate in cariera.
Reclama e stupida si enervanta, un barbat si-o femeie raspund la aceleasi intrebari. Barbatul e prezentat ca un agarici, care si-a tras-o in facultate cu multe colege, a luat examenele usor si acum e intr-un post caldut, pe care nu-l merita. In cealalta jumatate a ecranului sta femeia, care a invatat pe rupte, a evitat sa se distreze in facultate si acum a ajuns vai de capu' ei, pentru ca e femeie. Mi se revolta ovarele, ca sa zic asa! Asta e tot ce pot feministele?
Mie imi vine sa-i crap capu' femeii, inteleg ca-i o exagerare, dar reclama aia cred ca scoate din sarite orice om sanatos la cap. Si daca as fi barbat, m-as duce la Consiliul pentru Combaterea Discriminarii.
Era sa uit, am vazut ca doamnele au tinut sa le fie difuzata reclama in timpul unui meci, nu mai stiu care, era la TVR. Si mai stau pe jumate de ecran si se plang ca neuronu' nu le este apreciat.
Reclama e stupida si enervanta, un barbat si-o femeie raspund la aceleasi intrebari. Barbatul e prezentat ca un agarici, care si-a tras-o in facultate cu multe colege, a luat examenele usor si acum e intr-un post caldut, pe care nu-l merita. In cealalta jumatate a ecranului sta femeia, care a invatat pe rupte, a evitat sa se distreze in facultate si acum a ajuns vai de capu' ei, pentru ca e femeie. Mi se revolta ovarele, ca sa zic asa! Asta e tot ce pot feministele?
Mie imi vine sa-i crap capu' femeii, inteleg ca-i o exagerare, dar reclama aia cred ca scoate din sarite orice om sanatos la cap. Si daca as fi barbat, m-as duce la Consiliul pentru Combaterea Discriminarii.
Era sa uit, am vazut ca doamnele au tinut sa le fie difuzata reclama in timpul unui meci, nu mai stiu care, era la TVR. Si mai stau pe jumate de ecran si se plang ca neuronu' nu le este apreciat.
luni, 19 septembrie 2011
duminică, 18 septembrie 2011
Sa vina promoteritele si la mine!
Nu fumez si mereu sunt ocolita de promoterite cand merg prin bodegi.
Aseara, visul de a ma baga in seama o promoterita s-a indeplinit si nu oarecum, tipa promova o bere, Desperados.
Erau doua, le-am vazut prin Centrul Vechi, inainte sa ne asezam la o masa. I le-am semnalizat partenerului, aveau costume de politiste.
Dupa ce ne-am comandat berile, apare promoterita, deja ma pregateam sa-i zic ca nu fumam, cand a zis "primiti cate o bere daca va tatuati". "Tatuaj?!", deja ma panicasem, nu vreau sa ma tatuez asa aiurea si era prima oara cand s-a oprit si la masa noastra o promoterita. "E un abtibild, e temporar", zise ea amuzata. Si ne-am lasat manjiti cu cate o soparlica. La mine nu i-a iesit capu', "e-a dracu', lasati-o, ca de aia nu-i iese", parteneru jubila cu soparlica intacta pe mana.
Am primit berile, erau calde, nu le-am desfacut acolo. Am umblat cu ele in mana pana acasa, am simtit niste priviri pe drum.
Acasa, dezamagire, berea nu-i pe gustul nostru, dar a meritat.
Aseara, visul de a ma baga in seama o promoterita s-a indeplinit si nu oarecum, tipa promova o bere, Desperados.
Erau doua, le-am vazut prin Centrul Vechi, inainte sa ne asezam la o masa. I le-am semnalizat partenerului, aveau costume de politiste.
Dupa ce ne-am comandat berile, apare promoterita, deja ma pregateam sa-i zic ca nu fumam, cand a zis "primiti cate o bere daca va tatuati". "Tatuaj?!", deja ma panicasem, nu vreau sa ma tatuez asa aiurea si era prima oara cand s-a oprit si la masa noastra o promoterita. "E un abtibild, e temporar", zise ea amuzata. Si ne-am lasat manjiti cu cate o soparlica. La mine nu i-a iesit capu', "e-a dracu', lasati-o, ca de aia nu-i iese", parteneru jubila cu soparlica intacta pe mana.
Am primit berile, erau calde, nu le-am desfacut acolo. Am umblat cu ele in mana pana acasa, am simtit niste priviri pe drum.
Acasa, dezamagire, berea nu-i pe gustul nostru, dar a meritat.
sâmbătă, 17 septembrie 2011
Reclame la sampon
De cate ori vad cozi ma gandesc la posibile reclame la sampon - cel din spate trage pe nas mirosul parului aluia din fata.
In Romania s-ar trage cadre superbe, la cate cozi apar periodic. Acum o vad la televizor p-aia de la Antipa. Si, ca de fiecare data, ma intreb de ce dracu' ai vrea sa stai la coada, cand muzeul, toalele, mancarea tot acolo vor fi?
Intr-un muzeu stiu ca te duci sa te uiti la chestii, sa ramai putin pe ganduri si dupa aia sa treci mai departe. Or, cu turma in spate, ai putea sa pari iesit de la nebuni daca stai sa te uiti mai mult de un minut la ceva, fara sa trancanesti cu cineva de langa tine.
Bine ca s-a dus si Irinel, probabil isi cauta un loc in care sa fie expus dupa ce-si da duhul.
Stau si ma gadesc care va fi urmatoarea coada.
In Romania s-ar trage cadre superbe, la cate cozi apar periodic. Acum o vad la televizor p-aia de la Antipa. Si, ca de fiecare data, ma intreb de ce dracu' ai vrea sa stai la coada, cand muzeul, toalele, mancarea tot acolo vor fi?
Intr-un muzeu stiu ca te duci sa te uiti la chestii, sa ramai putin pe ganduri si dupa aia sa treci mai departe. Or, cu turma in spate, ai putea sa pari iesit de la nebuni daca stai sa te uiti mai mult de un minut la ceva, fara sa trancanesti cu cineva de langa tine.
Bine ca s-a dus si Irinel, probabil isi cauta un loc in care sa fie expus dupa ce-si da duhul.
Stau si ma gadesc care va fi urmatoarea coada.
vineri, 16 septembrie 2011
Ajuta un copil cu autism sa mearga la scoala
Scriu postul asta pentru a va ruga sa votati un proiect in cadrul programului de granturi de la Raiffeisen.
E vorba despre "Copiii cu autism merg la scoala", al Asociatiei Invingem Autismul. Trebuie sa intrati pe https://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/, sa va faceti un cont, alegeti sectiunea Proiecte propuse de ONG-uri, alegeti Bucuresti de pe harta galbena si votati proiectul "Copiii cu autism merg la scoala!".
Sa va spun o poveste despre Andreea si Oana, doua surori la care tin foarte mult.
Amandoua au o forta incredibila, lupta pana nu mai pot pentru ce vor. Le-am vazut de cateva ori luand decizii mari. Viata lor s-a schimbat complet cand Toma, baietelul Andreei, a fost diagnosticat cu autism. Au inceput tratamentele si le-am vazut cat de fericite erau cand apareau progrese.
Andreea nu s-a limitat la tratamentul lui Tomi, a infiintat Asociatia Invingem Autismul, cand si-a dat seama cat de neajutorati sunt alti parinti aflati in situatia ei.
Am vazut-o pe Oana scriind povesti ale famiilor care au apelat la Asociatie. Inca lucra la radio si am gasit-o de multe ori cu ochii in lacrimi prin cabine.
In primavara asta eu si Alexandra Stanescu, colega mea de la radio, le-am ajutat putin pe fete sa stranga ceva banuti in plus pentru programul "După-amieze vesele", in cadrul caruia au loc activitati de grup pentru 23 de copii cu autism.
Am copt amandoua briose si le-am vandut in Cismigiu. A venit si Mirela Rus cu o super tarta. A fost o zi speciala, cred ca cea mai frumoasa de anul asta, daca ma gandesc.
De aia va rog sa votati proiectul fetelor, au nevoie de fonduri pentru a pregati de scoala 16 copii cu autism, de varsta prescolara si scolara. In acelasi timp, vor fi instruiti si 30 de profesori privind nevoile speciale ale copilului cu autism in procesul de integrare scolara.
Tot de la Oana si Andreea stiu cat de greu le este parintilor cu copii autisti atunci cand merg sa-i inscrie la scoala. De multe ori sunt refuzati.
Asa ca, haideti sa facem o fapta buna! Dau o briosa :)
E vorba despre "Copiii cu autism merg la scoala", al Asociatiei Invingem Autismul. Trebuie sa intrati pe https://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/, sa va faceti un cont, alegeti sectiunea Proiecte propuse de ONG-uri, alegeti Bucuresti de pe harta galbena si votati proiectul "Copiii cu autism merg la scoala!".
Sa va spun o poveste despre Andreea si Oana, doua surori la care tin foarte mult.
Amandoua au o forta incredibila, lupta pana nu mai pot pentru ce vor. Le-am vazut de cateva ori luand decizii mari. Viata lor s-a schimbat complet cand Toma, baietelul Andreei, a fost diagnosticat cu autism. Au inceput tratamentele si le-am vazut cat de fericite erau cand apareau progrese.
Andreea nu s-a limitat la tratamentul lui Tomi, a infiintat Asociatia Invingem Autismul, cand si-a dat seama cat de neajutorati sunt alti parinti aflati in situatia ei.
Am vazut-o pe Oana scriind povesti ale famiilor care au apelat la Asociatie. Inca lucra la radio si am gasit-o de multe ori cu ochii in lacrimi prin cabine.
In primavara asta eu si Alexandra Stanescu, colega mea de la radio, le-am ajutat putin pe fete sa stranga ceva banuti in plus pentru programul "După-amieze vesele", in cadrul caruia au loc activitati de grup pentru 23 de copii cu autism.
Am copt amandoua briose si le-am vandut in Cismigiu. A venit si Mirela Rus cu o super tarta. A fost o zi speciala, cred ca cea mai frumoasa de anul asta, daca ma gandesc.
De aia va rog sa votati proiectul fetelor, au nevoie de fonduri pentru a pregati de scoala 16 copii cu autism, de varsta prescolara si scolara. In acelasi timp, vor fi instruiti si 30 de profesori privind nevoile speciale ale copilului cu autism in procesul de integrare scolara.
Tot de la Oana si Andreea stiu cat de greu le este parintilor cu copii autisti atunci cand merg sa-i inscrie la scoala. De multe ori sunt refuzati.
Asa ca, haideti sa facem o fapta buna! Dau o briosa :)
joi, 15 septembrie 2011
Planuri
Sulfinica Banulescu a fost profa mea de economie si filozofie in liceu. Prima materie am urat-o din tot sufletelul, nu intelegeam nimic, problemele erau un mister pentru mine. Am trecut de economie pentru ca ma descurcam mai bine la filozofie.
Doamnei Banulescu ii placea mult Shakira, pe atunci nu auzise nimeni de ea, era prin 2001, profa avea o caseta si ne zicea ca o sa ajunga mare cantareata.
Acum ma bate gandul sa ma apuc de zumba, sa dansez pana sar dracii din mine. Si cand ma duc in Galati o caut pe profa, sper sa nu fi murit, era cam batrana si bolnava. Mare om.
Doamnei Banulescu ii placea mult Shakira, pe atunci nu auzise nimeni de ea, era prin 2001, profa avea o caseta si ne zicea ca o sa ajunga mare cantareata.
Acum ma bate gandul sa ma apuc de zumba, sa dansez pana sar dracii din mine. Si cand ma duc in Galati o caut pe profa, sper sa nu fi murit, era cam batrana si bolnava. Mare om.
Arome
Sunt in perioada de chipsuri cu bere, cam atat mananc/beau toata ziua, o sa suport in curand si efectele, stiu.
Iau toate pungile la rand si le incerc, azi am ajuns la chipsuri cu gust de castraveti murati. Si, mirare maxima, chiar au gust de castraveti murati, ma gandesc sa-i combin cu un sos ceva sau cu iaurt. Sper sa nu se supere berea. Astept aromele de sarmale si chiftele, dar cel mai rau mi-e pofta de pui cu smantana, va trebui sa combin doua pungi de chipsuri in cazul asta. Sau poate ma reimprietenesc cu bucataria, in ultima vreme am intors spatele multor chestii.
In weekend am program de pastrama si must, am vazut ca la targul de la Agronomie au editie de toamna.
Si inca ceva, planul de a ma culca devreme s-a naruit, a inceput Dr. House pe TVR 1, 2 episoade seara spre noapte. Ma bucur nespus ca au scos Grey's, ma enerveaza. Dr House l-am vazut deja, dar m-as uita in bucla oricand, oriunde.
Iau toate pungile la rand si le incerc, azi am ajuns la chipsuri cu gust de castraveti murati. Si, mirare maxima, chiar au gust de castraveti murati, ma gandesc sa-i combin cu un sos ceva sau cu iaurt. Sper sa nu se supere berea. Astept aromele de sarmale si chiftele, dar cel mai rau mi-e pofta de pui cu smantana, va trebui sa combin doua pungi de chipsuri in cazul asta. Sau poate ma reimprietenesc cu bucataria, in ultima vreme am intors spatele multor chestii.
In weekend am program de pastrama si must, am vazut ca la targul de la Agronomie au editie de toamna.
Si inca ceva, planul de a ma culca devreme s-a naruit, a inceput Dr. House pe TVR 1, 2 episoade seara spre noapte. Ma bucur nespus ca au scos Grey's, ma enerveaza. Dr House l-am vazut deja, dar m-as uita in bucla oricand, oriunde.
miercuri, 14 septembrie 2011
Chiulangeala
Mi-am dat seama de ce-mi place toamna, e despre inceputuri, un fel de Revelion pe la mijlocul anului.
marți, 13 septembrie 2011
De cateva zile adunate
Dintr-un moment in altul ar trebui sa sune la usa popa, scrie jos ca vine cu sfestania. Nu mi-e clar ce-i aia, de sfestanie am auzit doar in contextul "sfestania ma-sii".
In fata blocului, o parcare mare, goala spre seara se transforma in loc de intalnire pentru mame cu copii. Isi parcheaza carucioarele intr-un cerc asa si se pun pe sporovaiala. Imaginea asta imi aduce aminte de-o discutie, de fapt inca un moment penibil in care am fost implicata. Eram intr-o bodega acum cateva saptamani, tocmai facusem cunostinta cu un super om, vine vorba despre Udrea care vizitase parcul Moghioros si trantesc: "Udrea ar face bine sa dea o lege prin care sa interzica accesul mamelor cu carucioare in parcuri, ca n-am pe unde sa alerg, am si eu drepturi". Brusc s-a facut liniste, super omul s-a uitat cam urat la mine, era prospat tatic. Probabil si altii din jur, s-au mai intors cateva capete.
Revenind la zi, am vazut azi un canal acoperit cu un semn de trecere pietoni.
Ma grabesc sa finalizez postarea pentru ca trebuie sa apara pe balcon lacuste si plosnite. Aseara a aterizat o lacusta imensa, nu stiu cum a reusit sa urce pana la 8. Probabil a fost exilata de pe stadion, baietii de la armata au inceput sa faca curatenie.
In rest, liniste, a inceput anotimpul meu preferat, sper sa ajung sa culeg struguri intr-un weekend. Pana atunci ma bucur de apusuri vazute din balcon. In curand deschid sezonul la oameni de zapada pe aerul conditionat.
Si inca ceva, suntem mai multi romani, tocmai s-a nascut baietelul unor prieteni, Iancu Matei, acum chiar ca-mi pare rau de ce-am zis despre mame.
In fata blocului, o parcare mare, goala spre seara se transforma in loc de intalnire pentru mame cu copii. Isi parcheaza carucioarele intr-un cerc asa si se pun pe sporovaiala. Imaginea asta imi aduce aminte de-o discutie, de fapt inca un moment penibil in care am fost implicata. Eram intr-o bodega acum cateva saptamani, tocmai facusem cunostinta cu un super om, vine vorba despre Udrea care vizitase parcul Moghioros si trantesc: "Udrea ar face bine sa dea o lege prin care sa interzica accesul mamelor cu carucioare in parcuri, ca n-am pe unde sa alerg, am si eu drepturi". Brusc s-a facut liniste, super omul s-a uitat cam urat la mine, era prospat tatic. Probabil si altii din jur, s-au mai intors cateva capete.
Revenind la zi, am vazut azi un canal acoperit cu un semn de trecere pietoni.
Ma grabesc sa finalizez postarea pentru ca trebuie sa apara pe balcon lacuste si plosnite. Aseara a aterizat o lacusta imensa, nu stiu cum a reusit sa urce pana la 8. Probabil a fost exilata de pe stadion, baietii de la armata au inceput sa faca curatenie.
In rest, liniste, a inceput anotimpul meu preferat, sper sa ajung sa culeg struguri intr-un weekend. Pana atunci ma bucur de apusuri vazute din balcon. In curand deschid sezonul la oameni de zapada pe aerul conditionat.
Si inca ceva, suntem mai multi romani, tocmai s-a nascut baietelul unor prieteni, Iancu Matei, acum chiar ca-mi pare rau de ce-am zis despre mame.
duminică, 11 septembrie 2011
fara facebook
Contribui la falimentul lui Zuckerberg, am sters contul de facebook, sa se spele cu el pe cap, prea mult timp pierdut. Daca vreti sa ma gasiti, am adresa asta, inclusiv de ym: elena_ro2001@yahoo.com sau printesul@gmail.com, e mai nou contul, o sa ma invat sa-l verific.
Mai postez aici povestioare, poze si alte intamplari. Imi pare rau ca n-am apucat sa le zic unor oameni ca nu mai sunt la zuckerberg, sper sa ma revansez, caut de maine adresele de mail sau numerele de telefon.
Urmariti si "Decat o Revista", e ceva frumos si ma mai gasiti si acolo cateodata. Si, bineinteles, Europa FM, drogul meu.
Later edit: furia pe facebook mi-a mai trecut, mi-e dor insa de unii oameni pe care ii vedeam doar acolo. Noua forma mi se pare prea mult, nu mai comunicam, suntem ca paunii.
Mai postez aici povestioare, poze si alte intamplari. Imi pare rau ca n-am apucat sa le zic unor oameni ca nu mai sunt la zuckerberg, sper sa ma revansez, caut de maine adresele de mail sau numerele de telefon.
Urmariti si "Decat o Revista", e ceva frumos si ma mai gasiti si acolo cateodata. Si, bineinteles, Europa FM, drogul meu.
Later edit: furia pe facebook mi-a mai trecut, mi-e dor insa de unii oameni pe care ii vedeam doar acolo. Noua forma mi se pare prea mult, nu mai comunicam, suntem ca paunii.
duminică, 21 august 2011
Vreau pereţii mei!
Gata, m-am săturat de chirii! Nu mai vreau vizite neaşteptate, nu mai vreau să-mi sară inima de fiecare dată când Dante, the cat îşi bagă ghearele în canapea sau zgârie parchetul. Vreau să pot da muzica tare, fără să-mi fie frică de vecini, să dau cu mixeru'n vinete la 12 noaptea. Acum există riscul să apară vreun poliţist la uşă şi ce-i zic eu, cu buletinul de Galaţi?
Anul trecut am fost de vreo 2 ori aproape de proprietatea noastră, dar ni s-a făcut frică şi am renunţat. Eram gata să mergem la starea civilă, după ce o doamnă de la BRD ne-a zis că avem mai multe şanse pentru un credit dacă suntem căsătoriţi.
Nu mai dau înapoi, gata. Îmi zicea cineva că în afară lumea stă în chirie şi-o viaţă, că n-are rost să te legi la cap, să ai datorii toată viaţa. Având în vedere că n-am găsit nicio peşteră până acum, unde să stau gratis, mă gândesc că mai bine bat palma cu banca, decât cu proprietarul. Şi oricum n-o să plec peste oceane, de asemenea, sunt prea fricoasă pentru asta.
Vreau să colorez pereţii cum vreau eu, nu sunt fan gauri, dar sunt fan aplicaţii cu lipici sau alte chestii care se lipesc. Îmi place să caut mobilă până cad lată, nu mă pricep la desenat, dar am totul în cap. Trebuie doar să găsesc pereţii!
Anul trecut am fost de vreo 2 ori aproape de proprietatea noastră, dar ni s-a făcut frică şi am renunţat. Eram gata să mergem la starea civilă, după ce o doamnă de la BRD ne-a zis că avem mai multe şanse pentru un credit dacă suntem căsătoriţi.
Nu mai dau înapoi, gata. Îmi zicea cineva că în afară lumea stă în chirie şi-o viaţă, că n-are rost să te legi la cap, să ai datorii toată viaţa. Având în vedere că n-am găsit nicio peşteră până acum, unde să stau gratis, mă gândesc că mai bine bat palma cu banca, decât cu proprietarul. Şi oricum n-o să plec peste oceane, de asemenea, sunt prea fricoasă pentru asta.
Vreau să colorez pereţii cum vreau eu, nu sunt fan gauri, dar sunt fan aplicaţii cu lipici sau alte chestii care se lipesc. Îmi place să caut mobilă până cad lată, nu mă pricep la desenat, dar am totul în cap. Trebuie doar să găsesc pereţii!
sâmbătă, 13 august 2011
Depresie
Toată sufrageria era plină de somnifere şi icoane, jaluzele erau trase până jos, trebuia să-i găsesc pijamale în şifonier....cred că ăsta o să fie începutul unui text de care tot spun că mă apuc.
E despre depresie, prin care a trecut maică-mea acum 2 ani, se fac în curând. Încă se reface. Atunci l-am văzut pe tăică-miu plângând pentru prima oară, se învinovăţea că a lăsat-o să ajungă în starea aia. Boala a transformat-o într-un om de nerecunoscut, când am ajuns la spital se uita prin mine, n-a schiţat nimic. De obicei mă strângea tare la piept.
Noroc că i se rupe de multe şi luptă până nu mai poate, asta a salvat-o.
Vorbim prea uşor de boala asta, psihiatrul intră primul în scenă, când ar trebui ca psihologul să-şi facă numărul. Pastile, sunt şi alea bune, dar mai sunt şi discuţiile, întrebările, uitatul în spate....toate astea le primeşti de la familie, dacă ai aşa ceva.
E despre depresie, prin care a trecut maică-mea acum 2 ani, se fac în curând. Încă se reface. Atunci l-am văzut pe tăică-miu plângând pentru prima oară, se învinovăţea că a lăsat-o să ajungă în starea aia. Boala a transformat-o într-un om de nerecunoscut, când am ajuns la spital se uita prin mine, n-a schiţat nimic. De obicei mă strângea tare la piept.
Noroc că i se rupe de multe şi luptă până nu mai poate, asta a salvat-o.
Vorbim prea uşor de boala asta, psihiatrul intră primul în scenă, când ar trebui ca psihologul să-şi facă numărul. Pastile, sunt şi alea bune, dar mai sunt şi discuţiile, întrebările, uitatul în spate....toate astea le primeşti de la familie, dacă ai aşa ceva.
joi, 11 august 2011
Viața mea (de până acum), în etaje
Parterul Maternității din Galați, 1983, acolo am început.
După ce doctorii au fost siguri că pot suporta câteva guri de aer cu mult cocs în el, mi-au dat drumul acasă. Acasă era atunci la etajul 1, al unui bloc din Micro 13. Așa se chema cartierul meu.
Prin `90 ne-am mutat într-un cartier nou construit, cu nume de aviator: Aurel Vlaicu. Etajul 2, apartamentul 32.
Prietena mea Simona, pe care ocunosc din clasa întâi, stă în acelaşi cartier, tot la etajul 2 şi tot la apartamentul 32. Avem aceeaşi vârstă. Casele noastre sunt identice. Diferă mobila, părinţii şi fraţii. Eu am un frate, ea are o soră, născuţi în acelaşi an, 1987, iar amândoi au avut aceeaşi învăţătoare ca şi mine şi Simona: doamna Lapuşneanu.
Şcoala generală şi liceul au adus noi etaje. În clasa a patra a fost cel mai tare. În anul ăla se înscriseseră foarte mulţi copii la şcoală şi nu mai erau săli suficiente pentru toţi. Aşa că directorul a venit imediat cu o soluţie: clasele de-a patra merg să înveţe într-un cămin de nefamilişti.
Nefamiliştii nu mai erau acolo. Erau căminele, care aratau ca ale unor nefamilişti. Cel mai rău era la baie. Intram rar acolo.
Clasele erau aşadar foste dormitoare. Clasa mea învăţa la etajul 3. Nu au fost aduse table pentru scris, a fost găsită o soluţie şi mai bună: un perete a fost vopsit, de la jumatate în sus, cu negru. Aia era tabla noastră. Băncile erau în faţa peretelui respectiv, noi în ele, iar cei care stăteau în colţurile din dreapta şi stânga nu vedeau nimic, bătea lumina pe „tablă”.
În clasa a 12-a, aflându-mă la etajul 2 al liceului, mă uitam îngrozită pe geam. Nu voiam să dau la ASE. Etajul era al Liceului Economic. Pe la mijlocul clasei a 12-a am decis: dau la Jurnalism. Aşa că în toamnă, în septembrie, mă aflam în Bucuresti, zona Apaca, Complexul Leu.
Am dat examenele de admitere: unul scris și unul oral și am picat. Era seară cand au afișat rezultatele, pe geamurile facultății. Pe sub foile lipite era o lumina roşiatică. Mi s-a parut diavolească. Îmi venea să plâng.
N-am mai stat să aștept liftul, ar fi însemnat să îmi dea câteva lacrimi până venea și apoi să plâng cu sughițuri în lift. Șase etaje. Erau alții care se bucurau, vorbeau tare, țopăiau. Nu. Așa că am luat-o pe scări. La etajul 5 m-am oprit. Era aproape identic cu 6. Lângă lifturi era un mic chioșc unde se vindeau cărți. M-am îngrămădit lângă chioșcul ăla și am plâns. Geamurile nu erau acoperite cu hârtii pline cu note și nume. Vedeam un parc imens și lumini. Multe lumini. Fără hârtii pe geam era chiar frumos ceea ce vedeam. N-am stat mult pentru că auzeam în continuare sunetele de fericire de sus. Am coborât.
Am urcat iar la etajul 6 în următorul an. Alt examen de admitere și am reusit. Pe jumătate, că intrasem pe locurile cu taxă. 400 de dolari, care în următorii trei ani s-au transformat în euro, iar suma a crescut.
În prima parte din anul intâi de facultate am stat la etajul 8, într-un bloc din Rahova. În garsoniera unei prietene. Nu era prea prietenos mediul. Umblam cu un spray cu piper în buzunar.
Dupa vreo 3 luni, m-am mutat la etajul 5 al unui cămin, în cartierul Tei.
După primul an de facultate, am dat iar examenul de admitere, cu gândul să trec pe locurile de la buget. Iar am picat si iar am coborât la etajul 5, unde am plâns. Trei examene date, două picate. Am decis sa mă opresc.
În al doilea an am avut totuși cazarea la cămin asigurată. Următorul etaj: etajul 2, căminul D din Grozăvești. Oribil mai arăta. A venit mama și a văruit camera, pe peretele de lânga patul meu a lipit, până la jumătate, hârtie de ambalat cadouri. Foarte haioasă hartia, a mai schimbat puțin aspectul.
A venit vara și am decis să rămân să lucrez. A trebuit să schimb camera în care stătusem. A urmat etajul 4, al caminul B, tot din Grozăvești. Groaznic până sus.
În anul trei de facultate, iarăși am primit un loc în cămin. În urma dărniciei comisie de cazări, m-am ales cu un loc în căminul din curtea facultății. Etajul 2, condiții bunicele, WC turcesc. Dușurile erau cam ciudate. Ca să curgă apa, trebuia să apăs pe un buton aflat în perete. Numai că după un minut (am calculat), se oprea. Și iar trebuia să apăs. Când aveam chef de-un duș mai lung, apăsam de vreo 30 de ori.
În anul patru n-am mai primit loc în cămin.
Am ajuns în Militari, într-o garsonieră, la etajul 5. Am stat aproape doi ani acolo. Era un bloc numai cu garsoniere, majoritatea vecinilor erau pensionari și majoritatea peretilor erau subțiri. Despre pereții subțiri am aflat într-o noapte de la doi polițiști. Fuseseră chemați de niște vecini. Cică se auzeau sticle și râsete. Le-am spus că erau sticle de bere și că ne uitam la o comedie .
Am plecat. Acum stau la etajul 8, în Ghencea, în fața stadionului. Din balcon văd jumătate din stadionul Stelei și tabela de marcaj. Scorul ultimului meci jucat aici a fost Steaua – Fiorentina, 0-1.
Și ar mai fi două etaje: cele ale locului unde lucrez. Vreo 2 ani am lucrat la parterul unei vile, apoi radioul s-a mutat, acum urc până la 3.
După ce doctorii au fost siguri că pot suporta câteva guri de aer cu mult cocs în el, mi-au dat drumul acasă. Acasă era atunci la etajul 1, al unui bloc din Micro 13. Așa se chema cartierul meu.
Prin `90 ne-am mutat într-un cartier nou construit, cu nume de aviator: Aurel Vlaicu. Etajul 2, apartamentul 32.
Prietena mea Simona, pe care ocunosc din clasa întâi, stă în acelaşi cartier, tot la etajul 2 şi tot la apartamentul 32. Avem aceeaşi vârstă. Casele noastre sunt identice. Diferă mobila, părinţii şi fraţii. Eu am un frate, ea are o soră, născuţi în acelaşi an, 1987, iar amândoi au avut aceeaşi învăţătoare ca şi mine şi Simona: doamna Lapuşneanu.
Şcoala generală şi liceul au adus noi etaje. În clasa a patra a fost cel mai tare. În anul ăla se înscriseseră foarte mulţi copii la şcoală şi nu mai erau săli suficiente pentru toţi. Aşa că directorul a venit imediat cu o soluţie: clasele de-a patra merg să înveţe într-un cămin de nefamilişti.
Nefamiliştii nu mai erau acolo. Erau căminele, care aratau ca ale unor nefamilişti. Cel mai rău era la baie. Intram rar acolo.
Clasele erau aşadar foste dormitoare. Clasa mea învăţa la etajul 3. Nu au fost aduse table pentru scris, a fost găsită o soluţie şi mai bună: un perete a fost vopsit, de la jumatate în sus, cu negru. Aia era tabla noastră. Băncile erau în faţa peretelui respectiv, noi în ele, iar cei care stăteau în colţurile din dreapta şi stânga nu vedeau nimic, bătea lumina pe „tablă”.
În clasa a 12-a, aflându-mă la etajul 2 al liceului, mă uitam îngrozită pe geam. Nu voiam să dau la ASE. Etajul era al Liceului Economic. Pe la mijlocul clasei a 12-a am decis: dau la Jurnalism. Aşa că în toamnă, în septembrie, mă aflam în Bucuresti, zona Apaca, Complexul Leu.
Am dat examenele de admitere: unul scris și unul oral și am picat. Era seară cand au afișat rezultatele, pe geamurile facultății. Pe sub foile lipite era o lumina roşiatică. Mi s-a parut diavolească. Îmi venea să plâng.
N-am mai stat să aștept liftul, ar fi însemnat să îmi dea câteva lacrimi până venea și apoi să plâng cu sughițuri în lift. Șase etaje. Erau alții care se bucurau, vorbeau tare, țopăiau. Nu. Așa că am luat-o pe scări. La etajul 5 m-am oprit. Era aproape identic cu 6. Lângă lifturi era un mic chioșc unde se vindeau cărți. M-am îngrămădit lângă chioșcul ăla și am plâns. Geamurile nu erau acoperite cu hârtii pline cu note și nume. Vedeam un parc imens și lumini. Multe lumini. Fără hârtii pe geam era chiar frumos ceea ce vedeam. N-am stat mult pentru că auzeam în continuare sunetele de fericire de sus. Am coborât.
Am urcat iar la etajul 6 în următorul an. Alt examen de admitere și am reusit. Pe jumătate, că intrasem pe locurile cu taxă. 400 de dolari, care în următorii trei ani s-au transformat în euro, iar suma a crescut.
În prima parte din anul intâi de facultate am stat la etajul 8, într-un bloc din Rahova. În garsoniera unei prietene. Nu era prea prietenos mediul. Umblam cu un spray cu piper în buzunar.
Dupa vreo 3 luni, m-am mutat la etajul 5 al unui cămin, în cartierul Tei.
După primul an de facultate, am dat iar examenul de admitere, cu gândul să trec pe locurile de la buget. Iar am picat si iar am coborât la etajul 5, unde am plâns. Trei examene date, două picate. Am decis sa mă opresc.
În al doilea an am avut totuși cazarea la cămin asigurată. Următorul etaj: etajul 2, căminul D din Grozăvești. Oribil mai arăta. A venit mama și a văruit camera, pe peretele de lânga patul meu a lipit, până la jumătate, hârtie de ambalat cadouri. Foarte haioasă hartia, a mai schimbat puțin aspectul.
A venit vara și am decis să rămân să lucrez. A trebuit să schimb camera în care stătusem. A urmat etajul 4, al caminul B, tot din Grozăvești. Groaznic până sus.
În anul trei de facultate, iarăși am primit un loc în cămin. În urma dărniciei comisie de cazări, m-am ales cu un loc în căminul din curtea facultății. Etajul 2, condiții bunicele, WC turcesc. Dușurile erau cam ciudate. Ca să curgă apa, trebuia să apăs pe un buton aflat în perete. Numai că după un minut (am calculat), se oprea. Și iar trebuia să apăs. Când aveam chef de-un duș mai lung, apăsam de vreo 30 de ori.
În anul patru n-am mai primit loc în cămin.
Am ajuns în Militari, într-o garsonieră, la etajul 5. Am stat aproape doi ani acolo. Era un bloc numai cu garsoniere, majoritatea vecinilor erau pensionari și majoritatea peretilor erau subțiri. Despre pereții subțiri am aflat într-o noapte de la doi polițiști. Fuseseră chemați de niște vecini. Cică se auzeau sticle și râsete. Le-am spus că erau sticle de bere și că ne uitam la o comedie .
Am plecat. Acum stau la etajul 8, în Ghencea, în fața stadionului. Din balcon văd jumătate din stadionul Stelei și tabela de marcaj. Scorul ultimului meci jucat aici a fost Steaua – Fiorentina, 0-1.
Și ar mai fi două etaje: cele ale locului unde lucrez. Vreo 2 ani am lucrat la parterul unei vile, apoi radioul s-a mutat, acum urc până la 3.
marți, 9 august 2011
Cum am învăţat să dau sau/şi să nu dau şpagă
Am onoarea să vă prezint textul Oanei Sandu despre şpagă :)
Cum am învăţat să dau sau/şi să nu dau şpagă
de Oana Sandu
Am aşteptat poliţiştul în maşină 4 ore. Îmi era frig chiar şi cu geaca pe mine, iar el aştepta atât de liniştit. Nu i-am spus că am emoţii şi nici că sunt speriată. Aveam palmele umede şi mi le frecam de blugi ca să le usuc.
Primul meu instructor auto avea vreo 50 de ani, părul creţ şi faţa rotundă. Când îi spuneam că nu aş vrea să întârzie pentru că mă grăbesc, mă întreba dacă am întâlnire. La prima şedinţă, în care eu am făcut cunoştinţă cu volanul şi pedalele, m-a dus pe aglomeratul Ştefan cel Mare, unde am stat în coloană, bară la bară. Avea o treabă în zonă.
În ziua examenului, mi-a spus că „speră că va fi bine“. Am făcut aproape 30 de ore cu el, dar nu conduceam deloc bine. L-am tot întrebat dacă sunt în stare să dau examenul fiindcă eu încă nu mergeam drept pe bandă şi nici nu ştiam cui trebuie să dau prioritate la intersecţie. Cu câteva zile înainte de a mă înscrie la examen, mi-a spus că oricum trebuie să dau bani, fiindcă altfel nu ia nimeni, oricât de bine ar şti să conducă. Am spus atunci doar un „aha“. Un „aha“ speriat şi foarte nedumerit. Mi-era greu să îmi imaginez cum aş putea da eu şpagă şi ce se va întâmpla dacă ar afla cineva dintre cunoscuţii mei: majoritatea oameni din presă şi ONG-uri.
Ştiam că direcţiile rutiere sunt împânzite de şpăgi doar din ştiri. În 2007 citeam atât de multe ştiri, atât de multe rapoarte despre mica corupţie încât fenomenul ajunsese să mă pasioneze. Mă obseda şi siguranţa cu care instructorul auto mi-a spus „altfel nu ai cum“. Aveam nevoie de carnet pentru că urma ca în câteva luni să mă mut în Ilfov, la 13 km de Bucureşti.
Mi-am dat acordul pentru cei 200 de euro prin noiembrie, după ce m-am înscris. Instructorului i s-a părut ceva normal şi logic, în timp ce la mine începuseră coşmarurile. Mi-am depus actele împreună cu el la un fost sediu al Direcţiei de Înmatriculări şi Permise din Drumul Taberei. Cât timp am aşteptat la birou, s-a întreţinut cu doi poliţişti, „retrogradaţi la birou“, cum le spunea râzând. După ce am ieşit din secţia de poliţie, mi-a şoptit stresat „Trebuie să le cumpăr whisky, bere. Le e sete!“.
„Acum le cumpăraţi? V-au cerut acum?!“, am întrebat eu.
„Da, acum...Şi nici nu am bani suficienţi la mine“.
M-a lăsat în maşină şi s-a dus să cumpere sticlele. Nu ştiu cum le-a dat punga de plastic cu sticle pentru că nu am văzut. Mi-era frică să ies din maşină si mi-era frică sa îl urmăresc pe el. Chiar şi cu privirea. Aş fi dat orice să fiu mai curajoasă. Din punct de vedere profesional, nu mi-am iertat niciodată frica de atunci. Când am ajuns acasă şi i-am povestit mamei, mi-a spus că probabil vroia să cotizez la sticlele de băutură. Ea mi-a recomandat ca înainte de examen să-i dau cadou o sticlă de whisky. I-am cumpărat o băutură obscură cu o promoţie de 2 pahare de la Mega Image.
Omul acela reuşise să calce în picioare uşor şi lent cam toate credinţele mele.
..........................................................................
Poliţiştul burtos, grizonant, cu un lanţ de aur de doi centimetri a deschis portiera şi s-a trântit zgomotos pe scaun. Respira greu şi avea o voce groasă, tabagică. Cu ochelarii pe vârful nasului, şi-a notat datele mele din buletin. Mi-a cerut să pornesc „automobilul“. La 500 de metri - o intersecţie largă plus două linii de tramvai. Am pornit motorul şi genunchii au luat-o razna. Tremurau în paralel, aproape zgomotos. Nu găseam pedalele. În intersecţie, creierul parcă se oprise, fiindcă nu ştiam unde să îmi poziţionez maşina pentru a vira stânga şi nici dacă şi cui trebuie să dau prioritate. Am frânat, am închis ochii şi i-am deschis în trei secunde, când poliţistul mi-a tras brusc volanul. Claxoane multe şi prelungi. „Ce faceţi, domnişoară, ai blocat toată intersecţia din cauza ta! Cine dracu vă învaţă să conduceţi?“. Aş fi vrut să-i răspund: „ăla care mi-a cerut şpagă ca să ţi-o dea ţie, «fiindcă altfel nu se poate»“. Mi-am înghiţit nodul în gât şi am tăcut. Eram uşurată că am scăpat. Mi-am promis că va fi ultima dată când o să dau şpagă. Nu a fost.
.............................................................................
„Pe sub mână“ a fost expresia care mi-a bântuit primii ani de viaţă. Jumătate din familia mea a lucrat „în comerţ“, pe timpul comunismului. Tata era barman la un ”local” din centrul orasului Ramnicu Valcea, bunicul - bucătar la un restaurant din Parcul Zăvoi, iar bunica administra un bufet, unde vindea cafea, prăjituri şi alte băuturi, în zona Gării. Am avut parte de banane verzi, lăsate în ziare pe şifonier să se coacă, cutii de ciocolată Royal la discreţie şi Pepsi Cola. Aduse „pe sub mână“. Nu-mi aduceau însă prea multă bucurie.
La 7 ani, printr-o pilă, am ajuns la cea mai bună clasă din cea mai bună şcoală a oraşului, doar că pila nu era atât de puternică. Din cei 39 de colegi ai mei, în medie 30 luau premiul I. Însă, niciunul din cei patru ani, eu nu am avut coroniţă.
Cu puţin timp înainte de a împlini 18 ani, sora mea a primit cadou de la părinţi ore de şoferie. Asta deşi noi nu aveam maşină. Pentru ai mei era musai să aibă permis de conducere. În 1995, la doar cinci ani de la comunism, în oraşele de provincie, libertatea se măsura şi în astfel de lucruri. Poliţistul a respins-o la examenul de traseu. A doua zi, tata i-a spus să-şi ridice permisul de la Poliţie, fiindcă „se rezolvase“. Au trecut 13 ani, dar sora mea încă nu conduce.
………………………………………………….
Când am dat eu prima şpagă în 2007 – instructorului auto - mă simţeam atât de murdară încât refuzam să mă gândesc mai mult de 30 de secunde la metoda prin care urmam să îmi iau permisul. Atunci, eram reporter de radio, acopeream în principal domeniul politic şi societate civilă, iar colegii îmi spuneau “ONG-ista redacţiei”. Şi mai murdară mă simţeam când scriam ştiri despre corupţie în timp ce eu eram co-participant la fenomen: mic, dar activ.
După primul examen auto eşuat, i-am cerut instructorului cei 200 de euro înapoi şi nu l-am mai văzut de atunci. Mi i-a dat în lei: 700 şi ceva. Mi-am cumpărat rochii şi dulciuri de ei. Eram din nou liberă. Am luat alte aproximativ o sută de ore conducere. Am găsit un instructor nou care mi-a spus înainte de al şaselea examen de conducere, chiar când vroiam să renunţ la procesul care ajunsese deja la aproape doi ani, că „trebuie să lupt până la capăt, dacă am ales să nu iau cu bani“. A şasea oară a fost chiar norocoasă.
Nu a fost ultima oară când am încercat să dau şpagă. Familia mea este convinsă că în spital nu poţi să stai fără să cotizezi. Acum doi ani, am ajuns la spitalul Polizu pentru o intervenţie la colul uterin. Vizitele erau stricte, nici mama, nici sora mea nu puteau da şpaga în locul meu. După certuri la telefon, m-au implorat să o fac. Cumpăram pentru ele siguranţa că eu nu voi păţi nimic. E adevărat că atunci când am simţit că ovarele îmi ies din corp, am dat 5 lei unei asistente pe holul maternităţii Polizu. O femeie din provincie, cu un chist ovarian, mă întreba speriată de fiecare dată când mă vedea: “Cât o să daţi doamnei doctor? Vreau să ştiu cât dau alţii” . Vroiam să-i spun “Nu dau”, dar îi răspundeam mereu “Nu ştiu. Nu mă pricep. Mama ştie.”
La anestezie însă nu am reuşit să scot plicul cu 150 de lei din halatul galben. Mi-am permis un moment de libertate. După operaţie, au început din nou discuţiile cu mama care îmi reproşa că am păstrat banii. Pentru mulţi apropiaţi, era o minune că sunt bine după o anestezie generală neplătită făcută într-un spital public.
Aş fi vrut să arunc plicul ăla şifonat de atâta împăturit direct la gunoi. Împinsă de la spate, am mai făcut o încercare la medicul ginecolog: o tipă blondă, la vreo 40 de ani, cu faţă cazonă, mi-a spus rece că „nu e cazul“. Umilită am înlemnit. Aş fi vrut să spun “Bineînţeles că nu e cazul” şi să o strâng în braţe. Am căutat-o mai târziu pe forumuri. Ciudat e că majoritatea pacienţilor ei o recomandau drept un medic mediocru, dar foarte şpăgar.
De atunci, nu am mai dat şpagă, deşi am mai stat prin spitale de stat: la începutul lui 2010 la Matei Balş cinci zile, unde o asistentă urla că „nu îi sunt plătite orele suplimentare” şi îmi spunea că nu are soluţii la frisoanele mele de 40 de grade, pentru că luasem deja un Algocalmin.
.............................................................
Mai mult de jumătate dintre români - 69% - au recunoscut că au oferit bani cadrelor medicale, potrivit unei cercetări realizate în iulie anul trecut de Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei.
În 2008, la morga de la Spitalul Sfântul Pantelimon, mama a plătit aproape 1000 de lei pentru îmbălsămarea şi îmbrăcarea bunicii. În ziua aceea grea, de 3 decembrie, în uşa albă de la intrarea în morgă, am întrebat-o pe mama de ce nu cere chitanţă. M-au fixat patru ochi reci, obosiţi şi roşii, ai ei şi a surorii mele. ”Taci, măcar acum...”
Sora mea oferă bani doctorilor şi asistentelor. Are o expresie amuzantă (o strategie utilă, de altfel, chiar şi eu recunosc) care îmi place: „Mâna dreaptă pentru asistentă şi mâna stângă pentru doctor, să nu cumva să le încurc“: aşa mi-a spus ultima oară când a fost cu mine la Urgenţe. I-am spus ”Nu” zâmbind, în timp ce ea mi-a spus repede râzând ”Ba da”. Din fericire, nu a fost nevoie. De fiecare dată când ne certăm, îmi explică că şpaga e normală, fiindcă medicii, profesorii sau funcţionarii nu pot face calitate cu salarii mizere.
Într-una dintre redacţii, o jurnalistă mi l-a recomandat pe instructorul care făcea rost de carnete cu şpagă, aşa cum şi ea şi-l obţinuse, am aflat mai târziu. Într-o instituţie publică, una dintre colege m-a întrebat de ce mă încăpăţânez să nu dau 200 de euro pentru carnetul de conducere şi de ce îmi place să pierd timpul, refuzând.
În familie, cumnatul meu a vrut să palmeze unui portar de spital hârtii de ziar în loc de bani ca să le testeze vigilenţa. A dat 15 lei unui poliţist rutier, dupa ce acesta l-a întrebat: „Şi berea cine-o dă?“. De când are copii, şpaga din spitale i se pare aproape normală.
Nu ştiu ce aş face dacă aş ajunge la Urgenţă cu nepoţii mei: de 6 şi 3 ani. Iar mama m-a întrebat ce aş face eu dacă ar ajunge grav bolnavă la spital. Recunosc uşor contrariată că am oferit o sumă mai mare decât cea cerută atunci când căţelul meu a avut o boală aproape fatală. Dar asta la un cabinet veterinar privat, ceea ce înseamnă că am dat bacşiş, la fel cum îi dau barmanului sau tipei care mă pensează. Nu?:)
Despre acest text: Am început acest text anul trecut la cursul de Jurnalism Narativ, susţinut de Cristi Lupşa (Editor Decât o Revistă) la Centrul pentru Jurnalism Independent. La acest curs visam în 2009 când, dintr-o greşeală, părăsisem presa şi mă ascundeam în departamentul de comunicare al unei instituţii publice. Greşeala m-a făcut însă să revin în presă, să-mi promit că voi învăţa continuu, că nu-mi voi părăsi niciodată pasiunile şi că nu voi mai lăsa pe nimeni să mi le fure. Uneori e uşor, alteori e greu, dar e al naibii de frumos de cele mai multe ori.
Cum am învăţat să dau sau/şi să nu dau şpagă
de Oana Sandu
Am aşteptat poliţiştul în maşină 4 ore. Îmi era frig chiar şi cu geaca pe mine, iar el aştepta atât de liniştit. Nu i-am spus că am emoţii şi nici că sunt speriată. Aveam palmele umede şi mi le frecam de blugi ca să le usuc.
Primul meu instructor auto avea vreo 50 de ani, părul creţ şi faţa rotundă. Când îi spuneam că nu aş vrea să întârzie pentru că mă grăbesc, mă întreba dacă am întâlnire. La prima şedinţă, în care eu am făcut cunoştinţă cu volanul şi pedalele, m-a dus pe aglomeratul Ştefan cel Mare, unde am stat în coloană, bară la bară. Avea o treabă în zonă.
În ziua examenului, mi-a spus că „speră că va fi bine“. Am făcut aproape 30 de ore cu el, dar nu conduceam deloc bine. L-am tot întrebat dacă sunt în stare să dau examenul fiindcă eu încă nu mergeam drept pe bandă şi nici nu ştiam cui trebuie să dau prioritate la intersecţie. Cu câteva zile înainte de a mă înscrie la examen, mi-a spus că oricum trebuie să dau bani, fiindcă altfel nu ia nimeni, oricât de bine ar şti să conducă. Am spus atunci doar un „aha“. Un „aha“ speriat şi foarte nedumerit. Mi-era greu să îmi imaginez cum aş putea da eu şpagă şi ce se va întâmpla dacă ar afla cineva dintre cunoscuţii mei: majoritatea oameni din presă şi ONG-uri.
Ştiam că direcţiile rutiere sunt împânzite de şpăgi doar din ştiri. În 2007 citeam atât de multe ştiri, atât de multe rapoarte despre mica corupţie încât fenomenul ajunsese să mă pasioneze. Mă obseda şi siguranţa cu care instructorul auto mi-a spus „altfel nu ai cum“. Aveam nevoie de carnet pentru că urma ca în câteva luni să mă mut în Ilfov, la 13 km de Bucureşti.
Mi-am dat acordul pentru cei 200 de euro prin noiembrie, după ce m-am înscris. Instructorului i s-a părut ceva normal şi logic, în timp ce la mine începuseră coşmarurile. Mi-am depus actele împreună cu el la un fost sediu al Direcţiei de Înmatriculări şi Permise din Drumul Taberei. Cât timp am aşteptat la birou, s-a întreţinut cu doi poliţişti, „retrogradaţi la birou“, cum le spunea râzând. După ce am ieşit din secţia de poliţie, mi-a şoptit stresat „Trebuie să le cumpăr whisky, bere. Le e sete!“.
„Acum le cumpăraţi? V-au cerut acum?!“, am întrebat eu.
„Da, acum...Şi nici nu am bani suficienţi la mine“.
M-a lăsat în maşină şi s-a dus să cumpere sticlele. Nu ştiu cum le-a dat punga de plastic cu sticle pentru că nu am văzut. Mi-era frică să ies din maşină si mi-era frică sa îl urmăresc pe el. Chiar şi cu privirea. Aş fi dat orice să fiu mai curajoasă. Din punct de vedere profesional, nu mi-am iertat niciodată frica de atunci. Când am ajuns acasă şi i-am povestit mamei, mi-a spus că probabil vroia să cotizez la sticlele de băutură. Ea mi-a recomandat ca înainte de examen să-i dau cadou o sticlă de whisky. I-am cumpărat o băutură obscură cu o promoţie de 2 pahare de la Mega Image.
Omul acela reuşise să calce în picioare uşor şi lent cam toate credinţele mele.
..........................................................................
Poliţiştul burtos, grizonant, cu un lanţ de aur de doi centimetri a deschis portiera şi s-a trântit zgomotos pe scaun. Respira greu şi avea o voce groasă, tabagică. Cu ochelarii pe vârful nasului, şi-a notat datele mele din buletin. Mi-a cerut să pornesc „automobilul“. La 500 de metri - o intersecţie largă plus două linii de tramvai. Am pornit motorul şi genunchii au luat-o razna. Tremurau în paralel, aproape zgomotos. Nu găseam pedalele. În intersecţie, creierul parcă se oprise, fiindcă nu ştiam unde să îmi poziţionez maşina pentru a vira stânga şi nici dacă şi cui trebuie să dau prioritate. Am frânat, am închis ochii şi i-am deschis în trei secunde, când poliţistul mi-a tras brusc volanul. Claxoane multe şi prelungi. „Ce faceţi, domnişoară, ai blocat toată intersecţia din cauza ta! Cine dracu vă învaţă să conduceţi?“. Aş fi vrut să-i răspund: „ăla care mi-a cerut şpagă ca să ţi-o dea ţie, «fiindcă altfel nu se poate»“. Mi-am înghiţit nodul în gât şi am tăcut. Eram uşurată că am scăpat. Mi-am promis că va fi ultima dată când o să dau şpagă. Nu a fost.
.............................................................................
„Pe sub mână“ a fost expresia care mi-a bântuit primii ani de viaţă. Jumătate din familia mea a lucrat „în comerţ“, pe timpul comunismului. Tata era barman la un ”local” din centrul orasului Ramnicu Valcea, bunicul - bucătar la un restaurant din Parcul Zăvoi, iar bunica administra un bufet, unde vindea cafea, prăjituri şi alte băuturi, în zona Gării. Am avut parte de banane verzi, lăsate în ziare pe şifonier să se coacă, cutii de ciocolată Royal la discreţie şi Pepsi Cola. Aduse „pe sub mână“. Nu-mi aduceau însă prea multă bucurie.
La 7 ani, printr-o pilă, am ajuns la cea mai bună clasă din cea mai bună şcoală a oraşului, doar că pila nu era atât de puternică. Din cei 39 de colegi ai mei, în medie 30 luau premiul I. Însă, niciunul din cei patru ani, eu nu am avut coroniţă.
Cu puţin timp înainte de a împlini 18 ani, sora mea a primit cadou de la părinţi ore de şoferie. Asta deşi noi nu aveam maşină. Pentru ai mei era musai să aibă permis de conducere. În 1995, la doar cinci ani de la comunism, în oraşele de provincie, libertatea se măsura şi în astfel de lucruri. Poliţistul a respins-o la examenul de traseu. A doua zi, tata i-a spus să-şi ridice permisul de la Poliţie, fiindcă „se rezolvase“. Au trecut 13 ani, dar sora mea încă nu conduce.
………………………………………………….
Când am dat eu prima şpagă în 2007 – instructorului auto - mă simţeam atât de murdară încât refuzam să mă gândesc mai mult de 30 de secunde la metoda prin care urmam să îmi iau permisul. Atunci, eram reporter de radio, acopeream în principal domeniul politic şi societate civilă, iar colegii îmi spuneau “ONG-ista redacţiei”. Şi mai murdară mă simţeam când scriam ştiri despre corupţie în timp ce eu eram co-participant la fenomen: mic, dar activ.
După primul examen auto eşuat, i-am cerut instructorului cei 200 de euro înapoi şi nu l-am mai văzut de atunci. Mi i-a dat în lei: 700 şi ceva. Mi-am cumpărat rochii şi dulciuri de ei. Eram din nou liberă. Am luat alte aproximativ o sută de ore conducere. Am găsit un instructor nou care mi-a spus înainte de al şaselea examen de conducere, chiar când vroiam să renunţ la procesul care ajunsese deja la aproape doi ani, că „trebuie să lupt până la capăt, dacă am ales să nu iau cu bani“. A şasea oară a fost chiar norocoasă.
Nu a fost ultima oară când am încercat să dau şpagă. Familia mea este convinsă că în spital nu poţi să stai fără să cotizezi. Acum doi ani, am ajuns la spitalul Polizu pentru o intervenţie la colul uterin. Vizitele erau stricte, nici mama, nici sora mea nu puteau da şpaga în locul meu. După certuri la telefon, m-au implorat să o fac. Cumpăram pentru ele siguranţa că eu nu voi păţi nimic. E adevărat că atunci când am simţit că ovarele îmi ies din corp, am dat 5 lei unei asistente pe holul maternităţii Polizu. O femeie din provincie, cu un chist ovarian, mă întreba speriată de fiecare dată când mă vedea: “Cât o să daţi doamnei doctor? Vreau să ştiu cât dau alţii” . Vroiam să-i spun “Nu dau”, dar îi răspundeam mereu “Nu ştiu. Nu mă pricep. Mama ştie.”
La anestezie însă nu am reuşit să scot plicul cu 150 de lei din halatul galben. Mi-am permis un moment de libertate. După operaţie, au început din nou discuţiile cu mama care îmi reproşa că am păstrat banii. Pentru mulţi apropiaţi, era o minune că sunt bine după o anestezie generală neplătită făcută într-un spital public.
Aş fi vrut să arunc plicul ăla şifonat de atâta împăturit direct la gunoi. Împinsă de la spate, am mai făcut o încercare la medicul ginecolog: o tipă blondă, la vreo 40 de ani, cu faţă cazonă, mi-a spus rece că „nu e cazul“. Umilită am înlemnit. Aş fi vrut să spun “Bineînţeles că nu e cazul” şi să o strâng în braţe. Am căutat-o mai târziu pe forumuri. Ciudat e că majoritatea pacienţilor ei o recomandau drept un medic mediocru, dar foarte şpăgar.
De atunci, nu am mai dat şpagă, deşi am mai stat prin spitale de stat: la începutul lui 2010 la Matei Balş cinci zile, unde o asistentă urla că „nu îi sunt plătite orele suplimentare” şi îmi spunea că nu are soluţii la frisoanele mele de 40 de grade, pentru că luasem deja un Algocalmin.
.............................................................
Mai mult de jumătate dintre români - 69% - au recunoscut că au oferit bani cadrelor medicale, potrivit unei cercetări realizate în iulie anul trecut de Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei.
În 2008, la morga de la Spitalul Sfântul Pantelimon, mama a plătit aproape 1000 de lei pentru îmbălsămarea şi îmbrăcarea bunicii. În ziua aceea grea, de 3 decembrie, în uşa albă de la intrarea în morgă, am întrebat-o pe mama de ce nu cere chitanţă. M-au fixat patru ochi reci, obosiţi şi roşii, ai ei şi a surorii mele. ”Taci, măcar acum...”
Sora mea oferă bani doctorilor şi asistentelor. Are o expresie amuzantă (o strategie utilă, de altfel, chiar şi eu recunosc) care îmi place: „Mâna dreaptă pentru asistentă şi mâna stângă pentru doctor, să nu cumva să le încurc“: aşa mi-a spus ultima oară când a fost cu mine la Urgenţe. I-am spus ”Nu” zâmbind, în timp ce ea mi-a spus repede râzând ”Ba da”. Din fericire, nu a fost nevoie. De fiecare dată când ne certăm, îmi explică că şpaga e normală, fiindcă medicii, profesorii sau funcţionarii nu pot face calitate cu salarii mizere.
Într-una dintre redacţii, o jurnalistă mi l-a recomandat pe instructorul care făcea rost de carnete cu şpagă, aşa cum şi ea şi-l obţinuse, am aflat mai târziu. Într-o instituţie publică, una dintre colege m-a întrebat de ce mă încăpăţânez să nu dau 200 de euro pentru carnetul de conducere şi de ce îmi place să pierd timpul, refuzând.
În familie, cumnatul meu a vrut să palmeze unui portar de spital hârtii de ziar în loc de bani ca să le testeze vigilenţa. A dat 15 lei unui poliţist rutier, dupa ce acesta l-a întrebat: „Şi berea cine-o dă?“. De când are copii, şpaga din spitale i se pare aproape normală.
Nu ştiu ce aş face dacă aş ajunge la Urgenţă cu nepoţii mei: de 6 şi 3 ani. Iar mama m-a întrebat ce aş face eu dacă ar ajunge grav bolnavă la spital. Recunosc uşor contrariată că am oferit o sumă mai mare decât cea cerută atunci când căţelul meu a avut o boală aproape fatală. Dar asta la un cabinet veterinar privat, ceea ce înseamnă că am dat bacşiş, la fel cum îi dau barmanului sau tipei care mă pensează. Nu?:)
Despre acest text: Am început acest text anul trecut la cursul de Jurnalism Narativ, susţinut de Cristi Lupşa (Editor Decât o Revistă) la Centrul pentru Jurnalism Independent. La acest curs visam în 2009 când, dintr-o greşeală, părăsisem presa şi mă ascundeam în departamentul de comunicare al unei instituţii publice. Greşeala m-a făcut însă să revin în presă, să-mi promit că voi învăţa continuu, că nu-mi voi părăsi niciodată pasiunile şi că nu voi mai lăsa pe nimeni să mi le fure. Uneori e uşor, alteori e greu, dar e al naibii de frumos de cele mai multe ori.
duminică, 7 august 2011
Prima mea şpagă
Mi-am adus aminte de facultate, am văzut că s-au afişat rezultatele admiterii.
Şi aşa mi-am adus aminte de prima şpagă dată până acum - un peşte învelit în ziar. Un peşte mare, nu ştiu ce specie, ştiu că l-am luat din Gara de Nord, ai mei l-au trimis, cu un singur scop: să-mi deschidă uşa unei camere de cămin. Eram în primul an de facultate.
În primele luni după ce am aflat rezultatul, am stat la mătuşa Simonei, prietena mea din copilărie. Au fost zile frumoase, în Rahova, numai că Anica, gazda mea, stătea într-o garsonieră, nu prea era loc.
După ce-a trecut toamna şi s-au mai liniştit studenţii am început să-mi caut un loc în cămin. Anica m-a ajutat, mi-a prezentat un domn, cu legături în lumea căminelor. Ah, ar mai fi o şpagă la mijloc - o sticlă de ceva tărie pentru domnul numărul 1. A urmat domnul numarul 2, cu legături şi mai puternice în lumea căminelor - putea să mă trimită în oricare cămin dintr-o universitate - n-o zic, sunt misterioasă.
Le-am spus alor mei cum stau lucrurile şi au decis că domnul numărul 2 merită o şpagă pe măsură - un peşte de rasă. Şi m-am trezit cu mortăciunea în mână. Bani nu aveam destui, aş fi înlocuit peştele cu o sumă şi gata.
N-o sa uit niciodată timpul petrecut în faţa biroului, cu peştele învelit în ziar şi pus într-o sacoşă. Căutam disperată un text: "Poftiţi peştele!", "Am ceva pentru dumneavoastră", "Pentru dumneavoastră", "Poftiţi!"....sunt câteva dintre frazele care-mi zburau în cap.
Uşa s-a deschis, domnul numarul 2 m-a poftit înăuntru, s-a aşezat la birou, eu am rămas în picioare, ţinând punga cu ambele maini. Nu mai ştiu cum a ajuns la el sacoşa, ce i-am zis, ştiu c-a luat-o firesc şi a băgat-o într-un frigider de lângă birou.
Eram uşurată că dommnul 2 nu a făcut ochi mari şi nu s-a isterizat că i-am băgat sub nas un peşte învelit în ziar.
M-a trimis într-un camin, mi-a zis numele administratorului, trebuia să mă duc la el şi să zic că vin din partea domnului 2. Am ieşit cam dezamăgită din birou, credeam că mi-a luat peştele şi gata, nu pup nimic.
M-am dus însă direct la administrator, mirare mare, ştia despre ce-i vorba. M-am mai luminat la faţă. M-a trecut într-un registru, deja stăteam legal în camin. M-a trimis la cameră, era mare, cu 5 paturi în total, curată şi cu baie inclusă. Lux! Totul nou în baie, fetele m-au primit reticente la început, dar după ce ne-am cunoscut, a mers totul bine, am tras niste râsete zdravene în camera aia.
A fost o experienţă unică, un cămin curat. Au urmat Grozaveşti şi Leu, locurile le-am obţinut însă legal, cu cerere la secretariat, deja trecusem de anul I.
Primele şpagi - un peşte şi-o sticlă de tărie. A mai urmat una anul trecut, la Urgenţe, unde a ajuns la un moment dat partenerul. Tremuram din toate alea, dar am nimerit buzunarul, de fapt buzunarele, că am dat bani până şi moşului de la triaj, de-a râs un prieten de mine.
Acuma leapşa merge la Oana Sandu - am văzut că asa procedează bloggerii, nu stiu dacă se pune însă, Oana nu mai are blog...Daar, mă ameninţă de ceva timp că-mi dă să public pe blogul ăsta un super text scris de ea despre şpagă. Na, acum nu mai ai scăpare! :)
Şi aşa mi-am adus aminte de prima şpagă dată până acum - un peşte învelit în ziar. Un peşte mare, nu ştiu ce specie, ştiu că l-am luat din Gara de Nord, ai mei l-au trimis, cu un singur scop: să-mi deschidă uşa unei camere de cămin. Eram în primul an de facultate.
În primele luni după ce am aflat rezultatul, am stat la mătuşa Simonei, prietena mea din copilărie. Au fost zile frumoase, în Rahova, numai că Anica, gazda mea, stătea într-o garsonieră, nu prea era loc.
După ce-a trecut toamna şi s-au mai liniştit studenţii am început să-mi caut un loc în cămin. Anica m-a ajutat, mi-a prezentat un domn, cu legături în lumea căminelor. Ah, ar mai fi o şpagă la mijloc - o sticlă de ceva tărie pentru domnul numărul 1. A urmat domnul numarul 2, cu legături şi mai puternice în lumea căminelor - putea să mă trimită în oricare cămin dintr-o universitate - n-o zic, sunt misterioasă.
Le-am spus alor mei cum stau lucrurile şi au decis că domnul numărul 2 merită o şpagă pe măsură - un peşte de rasă. Şi m-am trezit cu mortăciunea în mână. Bani nu aveam destui, aş fi înlocuit peştele cu o sumă şi gata.
N-o sa uit niciodată timpul petrecut în faţa biroului, cu peştele învelit în ziar şi pus într-o sacoşă. Căutam disperată un text: "Poftiţi peştele!", "Am ceva pentru dumneavoastră", "Pentru dumneavoastră", "Poftiţi!"....sunt câteva dintre frazele care-mi zburau în cap.
Uşa s-a deschis, domnul numarul 2 m-a poftit înăuntru, s-a aşezat la birou, eu am rămas în picioare, ţinând punga cu ambele maini. Nu mai ştiu cum a ajuns la el sacoşa, ce i-am zis, ştiu c-a luat-o firesc şi a băgat-o într-un frigider de lângă birou.
Eram uşurată că dommnul 2 nu a făcut ochi mari şi nu s-a isterizat că i-am băgat sub nas un peşte învelit în ziar.
M-a trimis într-un camin, mi-a zis numele administratorului, trebuia să mă duc la el şi să zic că vin din partea domnului 2. Am ieşit cam dezamăgită din birou, credeam că mi-a luat peştele şi gata, nu pup nimic.
M-am dus însă direct la administrator, mirare mare, ştia despre ce-i vorba. M-am mai luminat la faţă. M-a trecut într-un registru, deja stăteam legal în camin. M-a trimis la cameră, era mare, cu 5 paturi în total, curată şi cu baie inclusă. Lux! Totul nou în baie, fetele m-au primit reticente la început, dar după ce ne-am cunoscut, a mers totul bine, am tras niste râsete zdravene în camera aia.
A fost o experienţă unică, un cămin curat. Au urmat Grozaveşti şi Leu, locurile le-am obţinut însă legal, cu cerere la secretariat, deja trecusem de anul I.
Primele şpagi - un peşte şi-o sticlă de tărie. A mai urmat una anul trecut, la Urgenţe, unde a ajuns la un moment dat partenerul. Tremuram din toate alea, dar am nimerit buzunarul, de fapt buzunarele, că am dat bani până şi moşului de la triaj, de-a râs un prieten de mine.
Acuma leapşa merge la Oana Sandu - am văzut că asa procedează bloggerii, nu stiu dacă se pune însă, Oana nu mai are blog...Daar, mă ameninţă de ceva timp că-mi dă să public pe blogul ăsta un super text scris de ea despre şpagă. Na, acum nu mai ai scăpare! :)
miercuri, 3 august 2011
Mă......maia
Şi am ajuns şi în Mamaia, la dive. Nu mă mai duc, staţiunea aia, lungă şi fără gust, atrage oameni cu telefoane dotate cu camere foto, burţi, multe burţi, guri flămânde şi boxe care-ţi fac un şanţ pe creier. A, şi chelneri care îţi fac pomelnicu’ dacă ceri doar două beri, când în jurul tău, la 11 noaptea, curg platourile cu şniţele şi cartofi prăjiţi.
Ăsta ar fi rezumatul, să le iau pe fiecare-n parte...pe plaja unde ne-am aşezat noi urlau boxele cu muzică house în ele. Draguţ, am zis când am ajuns, antrenant, divele dansau în apă, chestia asta n-am mai văzut-o pe alte plaje. După o oră, oribil, am zis. Dum dum, bum, bum, deja gradul de irascibilitate crescuse. Buf în apă, înapoi la prosop, o privire spre salvamari – erau mai mulţi, lucraţi şi bronzaţi – după juma’ de oră muzica tot acolo era. Nici salvamarii nu m-au mai putut ajuta. Într-o zi s-a tăiat unu’ la picior, în apă, au venit ajutoare de la barul plajei şi cât timp l-au pansat au închis bubuiala. Diviiin! Păcat că omul a fost luat de o ambulanţă şi s-a terminat distracţia, muzica a început din nou.
În prima seară m-am bazat că o să ajungem la o terasă cu muzică în surdină, câteva lumini, chestii romantice şi o ardem chill cu o bere-n mână. Destinul însă mi-a jucat farse...am ajuns pe faleză, am găsit terase lângă terase, fiecare cu muzica ei, dată tare. De la una se auzea Ploieşteanu live, sunetul deja dădea în roşu, boxele scoteau sunete metalice, cei de la mese însă aveau gurile pline şi roteau în aer câte o furculiţă. Semn de mulţumire, Ploieşteanu mergea în continuare. Terasele de lângă se chinuiau să facă faţă şi rezultatul era o şaorma de sunete obositoare şi enervante.
Şi mai sunt şi turistii. Şi noi – eu cu partenerul – eram turişti, dar am avut o scuză - am vrut să vedem cum e la Mamaia. Dar să mor dacă îi înţeleg pe ăia care vin în statiunea aia.... şi mă refer la cei care repetă experienţa. La hotel eram înconjuraţi de nişte familii de moldoveni, iar la 7 dimineaţa se trezeau şi se strigau pe balcon: „Vecini, hai la cafia, adu douî pahari!”. Într-o zi, pe la 8, după cafea, au ieşit iar pe balcon şi au tras concluziile: „Mai vinim aici!”. „Futu-vă-n gură de moldoveni!”, s-a auzit brusc în camera noastră, la unison....eu şi partenerul ne-am uitat originile în concediul ăsta.
Am fost bântuiţi de altfel de moldoveni, pe plajă erau unii cu un căţel mic, alb şi pufos. Şi disting în conversaţia lor: ”Băăi, vezi cî si lingi pi organi!”
Să ne întoarcem pe faleză.... acolo mai sunt indivizii care te opresc să-ţi vândă câte ceva, în principal felicitari, iar banii ajung la copii orfani. Am ajuns să zic că ma doare undeva de copiii lor orfani, mi-am cerut scuze în gând tuturor copiilor orfani, dar indivizii ăia m-au scos din pepeni.
Şi aşa ajungeam în cameră, ne uitam unul la altul şi ne întrebam ce cautam noi acolo. A doua zi, de la capăt. A, ziua începea la un magazin de lângă hotel, de unde luam apă şi bere pentru plajă. Apa la 2 litri era 4 lei, berea la doză tot 4 lei, un pachet prăpădit de biscuiţi tot 4 lei, irascibilitatea creştea.
Jecmaneală mai mare ca-n Mamaia n-am mai văzut. Poate nu-s obişnuită cu preţuri din astea, dar mie mi-ar fi ruşine să cer 4 lei pentru 2 litri de apă.
Ăsta ar fi rezumatul, să le iau pe fiecare-n parte...pe plaja unde ne-am aşezat noi urlau boxele cu muzică house în ele. Draguţ, am zis când am ajuns, antrenant, divele dansau în apă, chestia asta n-am mai văzut-o pe alte plaje. După o oră, oribil, am zis. Dum dum, bum, bum, deja gradul de irascibilitate crescuse. Buf în apă, înapoi la prosop, o privire spre salvamari – erau mai mulţi, lucraţi şi bronzaţi – după juma’ de oră muzica tot acolo era. Nici salvamarii nu m-au mai putut ajuta. Într-o zi s-a tăiat unu’ la picior, în apă, au venit ajutoare de la barul plajei şi cât timp l-au pansat au închis bubuiala. Diviiin! Păcat că omul a fost luat de o ambulanţă şi s-a terminat distracţia, muzica a început din nou.
În prima seară m-am bazat că o să ajungem la o terasă cu muzică în surdină, câteva lumini, chestii romantice şi o ardem chill cu o bere-n mână. Destinul însă mi-a jucat farse...am ajuns pe faleză, am găsit terase lângă terase, fiecare cu muzica ei, dată tare. De la una se auzea Ploieşteanu live, sunetul deja dădea în roşu, boxele scoteau sunete metalice, cei de la mese însă aveau gurile pline şi roteau în aer câte o furculiţă. Semn de mulţumire, Ploieşteanu mergea în continuare. Terasele de lângă se chinuiau să facă faţă şi rezultatul era o şaorma de sunete obositoare şi enervante.
Şi mai sunt şi turistii. Şi noi – eu cu partenerul – eram turişti, dar am avut o scuză - am vrut să vedem cum e la Mamaia. Dar să mor dacă îi înţeleg pe ăia care vin în statiunea aia.... şi mă refer la cei care repetă experienţa. La hotel eram înconjuraţi de nişte familii de moldoveni, iar la 7 dimineaţa se trezeau şi se strigau pe balcon: „Vecini, hai la cafia, adu douî pahari!”. Într-o zi, pe la 8, după cafea, au ieşit iar pe balcon şi au tras concluziile: „Mai vinim aici!”. „Futu-vă-n gură de moldoveni!”, s-a auzit brusc în camera noastră, la unison....eu şi partenerul ne-am uitat originile în concediul ăsta.
Am fost bântuiţi de altfel de moldoveni, pe plajă erau unii cu un căţel mic, alb şi pufos. Şi disting în conversaţia lor: ”Băăi, vezi cî si lingi pi organi!”
Să ne întoarcem pe faleză.... acolo mai sunt indivizii care te opresc să-ţi vândă câte ceva, în principal felicitari, iar banii ajung la copii orfani. Am ajuns să zic că ma doare undeva de copiii lor orfani, mi-am cerut scuze în gând tuturor copiilor orfani, dar indivizii ăia m-au scos din pepeni.
Şi aşa ajungeam în cameră, ne uitam unul la altul şi ne întrebam ce cautam noi acolo. A doua zi, de la capăt. A, ziua începea la un magazin de lângă hotel, de unde luam apă şi bere pentru plajă. Apa la 2 litri era 4 lei, berea la doză tot 4 lei, un pachet prăpădit de biscuiţi tot 4 lei, irascibilitatea creştea.
Jecmaneală mai mare ca-n Mamaia n-am mai văzut. Poate nu-s obişnuită cu preţuri din astea, dar mie mi-ar fi ruşine să cer 4 lei pentru 2 litri de apă.
marți, 28 iunie 2011
În zgomotul roţilor de tramvai
O lume mică poate să încapă şi într-un vagon de tramvai. E lumea de la capăt de Ghencea, care încape dimineaţa într-un vagon din tramvaiul 41. Îi provoc pe cei care nu mă cred să facă o probă. Nimic nu egalează farmecul celor 14 staţii ce leagă Ghencea de Piaţa Presei Libere. Sunt 14 staţii pe care am norocul să le străbat zilnic de acasă până la serviciu. Vă poftesc în lumea mea mică şi neobişnuită! Cui nu îi place, să coboare la prima!
Dis de dimineaţă, urcă în tramvai un tip îmbrăcat cam subţire pentru iarna de afară, are doar un tricou pe el şi o pereche de pantaloni, fără o haină mai groasă. Ţine în mână ziarul „Click“. Se propteşte într-o bară de susţinere din tramvai, trece rapid prin paginile ziarului, îl pune pe-un scaun liber, îşi scoate tricoul, îl agaţă de-o bară şi porneşte prin tramvai. Este cerşetor şi cere bani pentru o operaţie estetică. Pielea seamănă cu o bucată de cauciuc arsă, iar povestea lui zice că s-a electrocutat când era mic, vinovat fiind un cablu de câţiva mii de volţi. Reacţiile pleacă de la întorsul capului până la „pune, bă, ceva pe tine, nu vezi cum arăţi?“. După ce dă o tură de tramvai, vine în locul în care şi-a lăsat tricoul, îl îmbracă, coboară şi în staţie caută următorul tramvai.
El este unul dintre cerşetorii pe care îi văd zilnic în tramvaiul 41, ce leagă Ghencea de Piaţa Presei. Sunt 14 staţii şi le parcurg pe toate ca să ajung la serviciu. Am punctele mele fixe în care aştept în staţie. Teoretic, tramvaiul ar trebuie să se oprească astfel încât eu să fiu prima în faţa unei uşi, e musai să prind un scaun liber, pentru că altfel aş ajunge conservă. Un coleg ştie că merg de la un capăt la altul şi mi-a sugerat să-mi fac un tricou pe care să scrie „merg până la capăt“. S-a gândit mai bine şi a zis că-i interpretabil.
Din grupul cerşetorilor mai face parte şi-un alt tip care are un text simplu, „mi-e foame, mi-e foame, mi-e foame“. Cred că se bazeză pe faptul că lumea îi va da ceva numai să tacă. Într-o zi o doamnă a înţeles mesajul, a scos o pâine din sacoşă şi i-a întins-o. Băiatul a refuzat-o dând energic din cap şi a coborât rapid din tramvai. Era să arunce cu pâinea după el doamna aia, iar în urma lui s-a iscat o adevărată dezbatere despre cerșetori. Concluzia: „păcatul lui“.
Tot la capitolul ăsta intră și-un tip care cântă, zice el, în franceză. Eu îi zic francezul, are de multe ori pe cap o bască ce-l face să aducă cu un străinez cu accent. Urcă în tramvai, se aşază bine şi începe să bălmăjească ceva aproape de franceză, finalul e mereu lung si apăsat, să fie sigur că-l aude cineva. Trece apoi rapid printre călători, nu-i dă nimeni nimic niciodată, probabil şi din cauza vitezei. Cred că ar fi mirat dacă i-ar întinde cineva un ban.
New entry pe segmentul cerşetori sunt cei care vin, îţi pun în braţe o icoană mică, trasă în plastic şi un bileţel pe care scrie că cel care ţi-a pus pleaşca în braţe nu poate vorbi şi nu aude, dar că ar fi recunoscător dacă i-ai cumpăra icoana cu 2 lei. Icoana e sfinţită, să fim înţelesi. N-ai cum să ripostezi, într-o fracţiune de secundă te trezeşti cu icoana în braţe. E o veche metodă folosită până acum în trenuri, numai că acolo oferta era mai variată: puteai să cumperi pixuri dacă icoana nu-ţi era pe plac, tot era ceva. În tramvai pesemne că lumea e mai evlavioasă. Domnul plasator se duce până în fundul tramvaiului, aruncă icoanele pe unde poate, apoi se întoarce pentru a culege roadele. Nu prea culege, că lumea e puţin cam deranjată de metodă. Nu cred că o să ţină.
XXX
„Ace, şurubelniţe, ochelari de sudură … avem!“
Pe ramura de retail mai sunt şi vânzătorii de orice, cu un echilibru fantastic. Au o cutie mică în mână, unde au expuse produsele, un fel de vitrină pentru ei. În spate cară o sacoşă mare, din rafie, depozitul de unde servesc clienţii. Oferta e variată, şerveţele parfumate, umede, plasturi, pixuri, brichete mici cu lanternă, brichete mari tot cu lanternă, ace, şurubelniţe, evantaie, plasturi pentru dureri de spate. Cel mai bine se vând şerveţelele parfumate, 3 la un leu.
Însă, new entry pe segmentul retail sunt măştile şi ochelarii de sudură. Domnul care îi vinde se apropie discret de câte un bărbat din tramvai şi îi arată, oarecum complice, ochelarii şi măstile. De multe ori domnii nu se prind ce vrea omul să le vândă, aşa că sunt necesare explicaţii „sunt de sudură, foarte buni“. N-am văzut pe nimeni să cumpere, a cam trecut vremea sudurii.
Vânzătorii au mereu grijă să-şi lase clienţii să-şi facă crucile când trec pe lângă o biserică. Aşteaptă răbdători să se încheie ritualul, încaseză banii şi pornesc mai departe. Sunt patru biserici pe traseu. De multe ori dacă citesc ceva, recunosc punctul în care sunt după crucile făcute în jurul meu. Le prind cu coada ochiului. Odată un domn m-a păcălit, şi-a făcut cruce înainte să ajungem în dreptul unei biserici. M-am oprit din citit, am studiat atent locul, poate descopăr ceva nou pe traseu, dar nimic. Crucile mari, corecte, sunt făcute când trecem pe lângă biserica mamut din Drumul Taberei şi pe lângă Caşin. Atunci mulţi chiar se opresc din sporovăială şi trag o cruce. Mai sunt cele mici, două la număr, una e ascunsă, nu mulţi o ştiu. Crucile în dreptul lor sunt făcute în grabă, iar discuţiile nu se opresc. Cel mai mult îmi plac cei care cu o mână ţin telefonul la ureche şi cu cealaltă îşi fac cruce. E un moment riscant atunci, pentru că tramvaiul ar putea oricând să se oprească brusc, iar rezultatul mi-ar încununa ziua. Dar n-a fost să fie aşa până acum, încă mai aştept o cădere generală în 41. Tot în 41 îmi place să trag cu urechea la conversaţiile altora. Stăteam odată pe scaun, în faţa mea era un tip care avea o „Libertatea“ în mână, plin de fete despuiate. În spate era o femeie cu copilul ei în braţe şi o aud pe fetiţă: „mami, ziarele sunt numai pentru bărbaţi?“ Am îngheţat, femeia nu cred că văzuse ce citea tipul din faţă „nu, mami, de ce zici asta?“ Fetiţa n-a mai răspuns.
XXX
Ghencea, un capăt de linie cât un campionat de fotbal
Tramvaiul 41 ajunge în final în Ghencea, capăt de linie. De multe ori zona asta ajunge câmp de luptă când sunt meciuri pe stadion. Odată artileria bătăuşilor a constat în pietrele dintre liniile tramvaiului. Dacă aş fi în locul jandarmilor, aş păzi pietrele alea ca pe ochii din cap, una aruncată cu putere ar cam umple un pat dintr-un spital.
Spectacolul din afara meciului îl pot vedea fără probleme, am locurile cele mai bune. Stau la etajul 8, iar din balcon pot vedea jumătate din stadion cu tabela de marcaj inclusă. E o plăcere să mă uit cum se strâng şi cum pleacă suporterii de la stadion. N-au nicio noimă când trec strada, bulevardul de lângă stadion devine trotuar pentru ei. Se bazează pe poliţiştii de la Rutieră, care suflă non stop în fluiere, încercând să oprească şi masini şi suporteri şi tot. O muncă dificilă, recunosc. Pe lângă cei de la Rutieră mai sunt cei de la Jandarmerie, mai ales cei care au un fel de armură pe ei, plus un fes haios pe cap. Cred însă că fesul ăla se transformă în cagulă când se nasoleşte treaba şi încep să-i căpăcească pe suporterii nărăvaşi. Câţiva dintre jandarmi stau mereu în faţa blocului meu, e o adevărată onoare, aş putea chiar să strig şi „Hai Dinamo!“ înainte să intru în bloc, siguranţa nu mi-ar fi pusă în pericol.
Ce mă scoate din sărite atunci când sunt meciuri în Ghencea sunt restricţiile din magazine. Cu câteva ore înainte, apare un afiş care spune că nu mai pot fi cumpărate băuturi alcoolice. Înţeleg demersul, dar pentru mine e nedrept, mai ales când nu ştiu din timp că va fi meci şi mă trezesc incapabilă în faţa rafturilor cu vin sau bere. Sunt câteva magazine mai mici prin preajmă, iar vânzătoarele de acolo îmi vând alcool câteodată, crezându-mă pe cuvânt că nu mă duc pe stadion să fac scandal.
Însă, partea frumoasă a meciurilor este atmosfera. Aud uralele şi mai ales înjurăturile chiar stând în casă pe jos. Cel mai mult îmi place atunci când gătesc ceva. Să faci o tocăniţă în uralele suporterilor, e de nepreţuit. De fiecare dată îmi imaginez un comentariu în cap: „acum punem ceapa, eeeee, publicul e în delir, lacrimile curg şiroaie… urmează morcovul, care ezită puţin, dar în final ajunge în oală, eeeeee, totul arată minunaaaaat!“. Într-o seară am reusit performanţa să scot din cuptor o tavă cu plăcintă fix când a dat Steaua gol. Galeria a sărit, eu mai aveam puţin şi scăpam tava, m-am echilibrat însă si am aşezat-o pe aragaz, cu cel mai mare zâmbet posibil pe figură. Mi-am aruncat ochii pe geam şi am văzut tabela şi scorul schimbându-se. 1-0, îmi venea să mă înclin, dar bucătăria e aşa de mică, nu-mi permit gesturi din astea. În schimb, m-am uitat mândră la plăcinta mea, galbenă si rumenă pe alocuri, era cu două feluri de brânză, una sărată şi una nesărată, am înclinat puţin capul către public, am zâmbit, am luat cuţitul şi mi-am tăiat o felie.
Ăsta-i farmecul zonei Ghencea: freamătul de dinaintea unui meci, chiar dacă echipa e la pământ, lumea tot vine la stadion, să se descarce mai mult, înjurăturile curg mai bine de două ore, cei care au copii probabil se gândesc la termopane mai bune… şi mai e tramvaiul 41. Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă ar fi trebuit să merg cu metroul până la muncă. În 41 aud tot felul de poveşti, bârfe de birou, jumătăţi de conversaţii la telefon, certuri între îndrăgostiţi, certuri între călători, între călători şi controlorii de bilete... Chiar dacă sunt 14 staţii nu prea le simt. N-aş da Ghencea pe niciun cartier, chiar dacă la noi n-ajunge metroul.
Dis de dimineaţă, urcă în tramvai un tip îmbrăcat cam subţire pentru iarna de afară, are doar un tricou pe el şi o pereche de pantaloni, fără o haină mai groasă. Ţine în mână ziarul „Click“. Se propteşte într-o bară de susţinere din tramvai, trece rapid prin paginile ziarului, îl pune pe-un scaun liber, îşi scoate tricoul, îl agaţă de-o bară şi porneşte prin tramvai. Este cerşetor şi cere bani pentru o operaţie estetică. Pielea seamănă cu o bucată de cauciuc arsă, iar povestea lui zice că s-a electrocutat când era mic, vinovat fiind un cablu de câţiva mii de volţi. Reacţiile pleacă de la întorsul capului până la „pune, bă, ceva pe tine, nu vezi cum arăţi?“. După ce dă o tură de tramvai, vine în locul în care şi-a lăsat tricoul, îl îmbracă, coboară şi în staţie caută următorul tramvai.
El este unul dintre cerşetorii pe care îi văd zilnic în tramvaiul 41, ce leagă Ghencea de Piaţa Presei. Sunt 14 staţii şi le parcurg pe toate ca să ajung la serviciu. Am punctele mele fixe în care aştept în staţie. Teoretic, tramvaiul ar trebuie să se oprească astfel încât eu să fiu prima în faţa unei uşi, e musai să prind un scaun liber, pentru că altfel aş ajunge conservă. Un coleg ştie că merg de la un capăt la altul şi mi-a sugerat să-mi fac un tricou pe care să scrie „merg până la capăt“. S-a gândit mai bine şi a zis că-i interpretabil.
Din grupul cerşetorilor mai face parte şi-un alt tip care are un text simplu, „mi-e foame, mi-e foame, mi-e foame“. Cred că se bazeză pe faptul că lumea îi va da ceva numai să tacă. Într-o zi o doamnă a înţeles mesajul, a scos o pâine din sacoşă şi i-a întins-o. Băiatul a refuzat-o dând energic din cap şi a coborât rapid din tramvai. Era să arunce cu pâinea după el doamna aia, iar în urma lui s-a iscat o adevărată dezbatere despre cerșetori. Concluzia: „păcatul lui“.
Tot la capitolul ăsta intră și-un tip care cântă, zice el, în franceză. Eu îi zic francezul, are de multe ori pe cap o bască ce-l face să aducă cu un străinez cu accent. Urcă în tramvai, se aşază bine şi începe să bălmăjească ceva aproape de franceză, finalul e mereu lung si apăsat, să fie sigur că-l aude cineva. Trece apoi rapid printre călători, nu-i dă nimeni nimic niciodată, probabil şi din cauza vitezei. Cred că ar fi mirat dacă i-ar întinde cineva un ban.
New entry pe segmentul cerşetori sunt cei care vin, îţi pun în braţe o icoană mică, trasă în plastic şi un bileţel pe care scrie că cel care ţi-a pus pleaşca în braţe nu poate vorbi şi nu aude, dar că ar fi recunoscător dacă i-ai cumpăra icoana cu 2 lei. Icoana e sfinţită, să fim înţelesi. N-ai cum să ripostezi, într-o fracţiune de secundă te trezeşti cu icoana în braţe. E o veche metodă folosită până acum în trenuri, numai că acolo oferta era mai variată: puteai să cumperi pixuri dacă icoana nu-ţi era pe plac, tot era ceva. În tramvai pesemne că lumea e mai evlavioasă. Domnul plasator se duce până în fundul tramvaiului, aruncă icoanele pe unde poate, apoi se întoarce pentru a culege roadele. Nu prea culege, că lumea e puţin cam deranjată de metodă. Nu cred că o să ţină.
XXX
„Ace, şurubelniţe, ochelari de sudură … avem!“
Pe ramura de retail mai sunt şi vânzătorii de orice, cu un echilibru fantastic. Au o cutie mică în mână, unde au expuse produsele, un fel de vitrină pentru ei. În spate cară o sacoşă mare, din rafie, depozitul de unde servesc clienţii. Oferta e variată, şerveţele parfumate, umede, plasturi, pixuri, brichete mici cu lanternă, brichete mari tot cu lanternă, ace, şurubelniţe, evantaie, plasturi pentru dureri de spate. Cel mai bine se vând şerveţelele parfumate, 3 la un leu.
Însă, new entry pe segmentul retail sunt măştile şi ochelarii de sudură. Domnul care îi vinde se apropie discret de câte un bărbat din tramvai şi îi arată, oarecum complice, ochelarii şi măstile. De multe ori domnii nu se prind ce vrea omul să le vândă, aşa că sunt necesare explicaţii „sunt de sudură, foarte buni“. N-am văzut pe nimeni să cumpere, a cam trecut vremea sudurii.
Vânzătorii au mereu grijă să-şi lase clienţii să-şi facă crucile când trec pe lângă o biserică. Aşteaptă răbdători să se încheie ritualul, încaseză banii şi pornesc mai departe. Sunt patru biserici pe traseu. De multe ori dacă citesc ceva, recunosc punctul în care sunt după crucile făcute în jurul meu. Le prind cu coada ochiului. Odată un domn m-a păcălit, şi-a făcut cruce înainte să ajungem în dreptul unei biserici. M-am oprit din citit, am studiat atent locul, poate descopăr ceva nou pe traseu, dar nimic. Crucile mari, corecte, sunt făcute când trecem pe lângă biserica mamut din Drumul Taberei şi pe lângă Caşin. Atunci mulţi chiar se opresc din sporovăială şi trag o cruce. Mai sunt cele mici, două la număr, una e ascunsă, nu mulţi o ştiu. Crucile în dreptul lor sunt făcute în grabă, iar discuţiile nu se opresc. Cel mai mult îmi plac cei care cu o mână ţin telefonul la ureche şi cu cealaltă îşi fac cruce. E un moment riscant atunci, pentru că tramvaiul ar putea oricând să se oprească brusc, iar rezultatul mi-ar încununa ziua. Dar n-a fost să fie aşa până acum, încă mai aştept o cădere generală în 41. Tot în 41 îmi place să trag cu urechea la conversaţiile altora. Stăteam odată pe scaun, în faţa mea era un tip care avea o „Libertatea“ în mână, plin de fete despuiate. În spate era o femeie cu copilul ei în braţe şi o aud pe fetiţă: „mami, ziarele sunt numai pentru bărbaţi?“ Am îngheţat, femeia nu cred că văzuse ce citea tipul din faţă „nu, mami, de ce zici asta?“ Fetiţa n-a mai răspuns.
XXX
Ghencea, un capăt de linie cât un campionat de fotbal
Tramvaiul 41 ajunge în final în Ghencea, capăt de linie. De multe ori zona asta ajunge câmp de luptă când sunt meciuri pe stadion. Odată artileria bătăuşilor a constat în pietrele dintre liniile tramvaiului. Dacă aş fi în locul jandarmilor, aş păzi pietrele alea ca pe ochii din cap, una aruncată cu putere ar cam umple un pat dintr-un spital.
Spectacolul din afara meciului îl pot vedea fără probleme, am locurile cele mai bune. Stau la etajul 8, iar din balcon pot vedea jumătate din stadion cu tabela de marcaj inclusă. E o plăcere să mă uit cum se strâng şi cum pleacă suporterii de la stadion. N-au nicio noimă când trec strada, bulevardul de lângă stadion devine trotuar pentru ei. Se bazează pe poliţiştii de la Rutieră, care suflă non stop în fluiere, încercând să oprească şi masini şi suporteri şi tot. O muncă dificilă, recunosc. Pe lângă cei de la Rutieră mai sunt cei de la Jandarmerie, mai ales cei care au un fel de armură pe ei, plus un fes haios pe cap. Cred însă că fesul ăla se transformă în cagulă când se nasoleşte treaba şi încep să-i căpăcească pe suporterii nărăvaşi. Câţiva dintre jandarmi stau mereu în faţa blocului meu, e o adevărată onoare, aş putea chiar să strig şi „Hai Dinamo!“ înainte să intru în bloc, siguranţa nu mi-ar fi pusă în pericol.
Ce mă scoate din sărite atunci când sunt meciuri în Ghencea sunt restricţiile din magazine. Cu câteva ore înainte, apare un afiş care spune că nu mai pot fi cumpărate băuturi alcoolice. Înţeleg demersul, dar pentru mine e nedrept, mai ales când nu ştiu din timp că va fi meci şi mă trezesc incapabilă în faţa rafturilor cu vin sau bere. Sunt câteva magazine mai mici prin preajmă, iar vânzătoarele de acolo îmi vând alcool câteodată, crezându-mă pe cuvânt că nu mă duc pe stadion să fac scandal.
Însă, partea frumoasă a meciurilor este atmosfera. Aud uralele şi mai ales înjurăturile chiar stând în casă pe jos. Cel mai mult îmi place atunci când gătesc ceva. Să faci o tocăniţă în uralele suporterilor, e de nepreţuit. De fiecare dată îmi imaginez un comentariu în cap: „acum punem ceapa, eeeee, publicul e în delir, lacrimile curg şiroaie… urmează morcovul, care ezită puţin, dar în final ajunge în oală, eeeeee, totul arată minunaaaaat!“. Într-o seară am reusit performanţa să scot din cuptor o tavă cu plăcintă fix când a dat Steaua gol. Galeria a sărit, eu mai aveam puţin şi scăpam tava, m-am echilibrat însă si am aşezat-o pe aragaz, cu cel mai mare zâmbet posibil pe figură. Mi-am aruncat ochii pe geam şi am văzut tabela şi scorul schimbându-se. 1-0, îmi venea să mă înclin, dar bucătăria e aşa de mică, nu-mi permit gesturi din astea. În schimb, m-am uitat mândră la plăcinta mea, galbenă si rumenă pe alocuri, era cu două feluri de brânză, una sărată şi una nesărată, am înclinat puţin capul către public, am zâmbit, am luat cuţitul şi mi-am tăiat o felie.
Ăsta-i farmecul zonei Ghencea: freamătul de dinaintea unui meci, chiar dacă echipa e la pământ, lumea tot vine la stadion, să se descarce mai mult, înjurăturile curg mai bine de două ore, cei care au copii probabil se gândesc la termopane mai bune… şi mai e tramvaiul 41. Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă ar fi trebuit să merg cu metroul până la muncă. În 41 aud tot felul de poveşti, bârfe de birou, jumătăţi de conversaţii la telefon, certuri între îndrăgostiţi, certuri între călători, între călători şi controlorii de bilete... Chiar dacă sunt 14 staţii nu prea le simt. N-aş da Ghencea pe niciun cartier, chiar dacă la noi n-ajunge metroul.
luni, 18 aprilie 2011
Temperaturi
Se zice ca-s rece, asa o fi, n-am cum sa ma schimb, temperatura la suprafata e constanta, numai ca putini percep incalzirea.
Selectez prin temperatura, cine rezista si inghetului e bine primit.
Selectez prin temperatura, cine rezista si inghetului e bine primit.
miercuri, 13 aprilie 2011
Franturi
E ceva ce-a declansat amorteala. Cred ca stiu ce si cred ca stiu ce-a agravat-o.
Mai am momente in care revin, crampeie in care simt, margarina cu CD gratis pe ea, rame de fereste acoperite cu vopsea scorojita, metroul, o gradina intalnita pe-un drum pe care nu mai merg de ceva ani. Toate astea imi amintesc de mine, asa cum eram.
Nu-mi place cum sunt acum, ma cam prefac. Am revenit la platosa, dupa mult timp in care renuntasem la ea. Cum s-o scot iar, nu stiu.
Mai am momente in care revin, crampeie in care simt, margarina cu CD gratis pe ea, rame de fereste acoperite cu vopsea scorojita, metroul, o gradina intalnita pe-un drum pe care nu mai merg de ceva ani. Toate astea imi amintesc de mine, asa cum eram.
Nu-mi place cum sunt acum, ma cam prefac. Am revenit la platosa, dupa mult timp in care renuntasem la ea. Cum s-o scot iar, nu stiu.
marți, 15 martie 2011
Curățenia de primăvară
Femeia de serviciu, cu fața îmbătrânită de la gradele prea mari de alcool, căra în spate covoarele grele. Ca să câștige ceva în plus a dat sfară-n țară că ajută lumea la curățenie. Ofertele au venit repede, pe bani puțini scutura covoarele pe bara din spatele blocului. Și maică-mea a apelat la serviciile ei.
Era unul dintre anii în care lucra la stat, avea program fix și noi ne bucuram de asta. Eu și frati-miu știam exact când venea acasă. O cunoșteam după tocuri.
Stefan, frati-miu, o ajuta pe femeia de serviciu să care covoarele până la bară. Nu-i mai știu numele, îi știu bine figura, pe lângă fața tăiată în lung și-n lat de riduri adânci, avea și cațiva dinți lipsă. Șuiera când vorbea, dar înțelegeam ce zice.
Ștefan căra covoarele. Ea îl urma, cu bătătorul și sticla de oțet. Frati-miu avea trasată sarcină, să supervizeze bătutul covoarelor, să se asigure că femeia de serviciu face treabă bună.
El n-o făcea însă așa cum i-a zis mama, asta mi-am dat seama abia anul trecut.
O ajuta pe femeia de serviciu să ridice covorul greu pe bară, prea greu pentru spatele ei.
Tot așa facea și astă vara, când m-am dus la el, în Italia. Pe unde mergea, găsea câte un om pe care-l ajuta. "Fudus, ți-am găsit ceva de muncă". Și figura lui Fudus se lumina. L-am descoperit abia după ce-a plecat de acasă.
Era unul dintre anii în care lucra la stat, avea program fix și noi ne bucuram de asta. Eu și frati-miu știam exact când venea acasă. O cunoșteam după tocuri.
Stefan, frati-miu, o ajuta pe femeia de serviciu să care covoarele până la bară. Nu-i mai știu numele, îi știu bine figura, pe lângă fața tăiată în lung și-n lat de riduri adânci, avea și cațiva dinți lipsă. Șuiera când vorbea, dar înțelegeam ce zice.
Ștefan căra covoarele. Ea îl urma, cu bătătorul și sticla de oțet. Frati-miu avea trasată sarcină, să supervizeze bătutul covoarelor, să se asigure că femeia de serviciu face treabă bună.
El n-o făcea însă așa cum i-a zis mama, asta mi-am dat seama abia anul trecut.
O ajuta pe femeia de serviciu să ridice covorul greu pe bară, prea greu pentru spatele ei.
Tot așa facea și astă vara, când m-am dus la el, în Italia. Pe unde mergea, găsea câte un om pe care-l ajuta. "Fudus, ți-am găsit ceva de muncă". Și figura lui Fudus se lumina. L-am descoperit abia după ce-a plecat de acasă.
vineri, 28 ianuarie 2011
Picături de lipici
Mă uit atent la inelarul mâinii drepte, să mă asigur că urma fină este încă acolo.
Adi e lângă mine, în pat. Stă cu laptopul în braţe şi se chinuie să bage mingea în poarta virtuală de la Pro Evolution Soccer 2009. „Când îmi iei şi mie flori?”, îl întreb. Aude asta frecvent şi de fiecare dată îşi dă ochii peste cap. Îmi aminteşte că acum cinci ani, când ne-am cunoscut, i-am zis că nu-mi plac florile.
Aşa i-am zis, ce-i drept, dar pe atunci mă gândeam că florile sunt cam scumpe şi nu voiam să cheltuiască banii pe ele. Aveam şi motive pentru care îmi făceam griji din pricina banilor. În primii ani ai relaţiei ne lipseau rău de tot.
M-am îndrăgostit de Adi pe la începutul anului doi de facultate.
Curând, părinţii au intrat în panică: primul prieten stabil. N-au vrut să-l cunoască mai bine, dar au ajuns la concluzia că se cereau măsuri. Aşa că maică-mea mă băga în lungi şedinţe şi expunea un scenariu sumbru: „Înţelege, în ritmul ăsta rămâi gravidă peste vreo doi ani, o să renunţi la facultate şi îţi distrugi viaţa”. Tot ce distrugeam în momentele alea erau buzele, pe care le muşcam cu putere pentru a nu răbufni.
Nemulţumită de ineficienţa şedinţelor, mama a trecut la represalii.
Ea şi taică-miu erau în Galaţi, eu la facultate în Bucureşti. Prima pedeapsă: mi-au tăiat raţia de bani. Adi e tot din Galaţi, dar ai lui nu-l puteau ajuta prea mult. Aşa ne-am trezit aproape fără bani şi cu puţină mâncare.
Ce-mi trimiteau ai mei săptămânal era pentru o persoană. Stăteam cu Adi în aceeași cameră de cămin, mâncam vreo două-trei zile şi după aia trebuia să încropim un meniu cât mai ieftin. Cea mai bună soluţie: supele la plic.
Ne-am hotărât să facem singuri rost de bani. Geamurile căminului în care stăteam ne-au ajutat: pe ele am găsit anunţuri de job-uri part-time. Primul a fost lipit de plicuri. Trebuia să băgăm în plicuri nişte pliante care promovau mâncarea unui supermarket şi apoi să le închidem. Râdeam că urma să dăm cu limba pe o grămadă de plicuri. „De unde atâta scuipat, frate?”. Un domn de la firmă ne-a luminat: „Nu daţi, mă, cu limba, fiecare plic are un adeziv”, apoi ne-a explicat procesul tehnologic.
Eram vreo 6-7 în jurul unei mese făcute dintr-un pal prost, neşlefuit. Mă uitam pe furiş la Adi. Era o etapă nouă, lucram în echipă. Ochii lui fixau atent cutiile cu plicuri şi pliante. Lua în mână câte un plic, îi studia partea adezivă, se uita şi în pliante şi încerca, stângaci, să bage coala colorată în plic. Nu era mulţumit de mişcările mâinilor şi se enerva când vedea că pliantele ajungeau cam mototolite în plic. „Cu cârnaţii ăştia ai mei nu fac nimic”.
Şi eu înjuram printre dinţi când mototoleam pliantele. Dar am căpătat dexteritate. Voiam perfecţiune. Nu acceptam nicio cută, niciun plic bulit. Mâinile mele începeau, încet, încet, să lucreze la milimetru. Aveam plicurile şi pliantele aşezate în locuri bine stabilite, iar degetele ştiau exact unde să le caute. Aşezam părinteşte pliantul în interiorul plicului. Foiţa de pe partea adezivă o trăgeam cu graţie, apăsam încet o dată şi apoi încă o dată, mai puternic.
În câteva zile am prins amândoi viteza Ne plăteau la număr de plicuri lipite – unul costa 1 ban. Dacă ne concentram, reuşeam să facem cam patru plicuri pe minut, adică 240 pe oră. Lucram cam 4-5 ore pe zi, deci câştigam cam 10-12 RON fiecare. Nu mergeam zilnic, pentru că aveam seminarii de la care nu puteam lipsi. Am renunţat după vreo lună. Muncă multă, bani puţini.
A urmat operaţiunea lipit afişe pe orice – stâlpi, gardurile şantierelor în construcţie, transformatoare electrice (acolo procedam cu grijă). Ustensile: o găleată cu prenadez, o bidinea şi afişe de la „Work and Travel in USA”. Ţinta: complexul Regie din Bucureşti.
Adi căra găleata cu prenadez, eu eram cu afişele sub braţ şi cu strategia. Aveam ochi bun la locuri de lipit afişe şi îmi plăcea la nebunie să le dezlipesc pe-ale altora. Pe zidurile unei discoteci era loc special de lipit. Numai că arăta ca o shaorma: hălci de afişe cu manelişti unsuroşi peste invitații la un striptease cu profesioniste. Şi mă apucam să dezlipesc. Luam uşor un colţ, trăgeam încet-încet pe lăţime, apoi pe lungime, până pac, se dezlipea. „Muncă de neprofesionist, nu l-a lipt bine”, mă gândeam, cu dispreţul întipărit pe figură. Şi începea munca de profesionist. Luam bidineaua, desenam cu ea un dreptungi, mare cât afişul, iar la urmă, secretul meseriei, făceam un X la mijloc cu prenadez. Ăsta era secretul; fixa mai bine afişul. Întindeam bine-bine şi gata; opera era desăvârşită. La final mergeam agale spre cămin şi admiram. Regia era împânzită de afişe roşu cu albastru, care îmbiau studenţii să meargă să se spetească prin State.
Maică-mea continua sa mă ancheteze prin telefon. Eu îi povesteam ce făceam la facultate, despre profesori, colegi, seminarii, ca s-o asigur că încă mergeam la cursuri. Mai inseram şi veşti despre Adi, despre ce face la facultate. Taică-miu era riguros informat de maică-mea despre stadiul tratativelor. După lungi discuții, tonul s-a mai înmuiat. A existat un moment în care s-au convins că nu aveam încă un pătuţ pentru copii pe lista de cumpărături. Mama mă întreba dacă îmi ajung banii. Era dispusă să mărească rația lunară de bani, dar refuzam. Îmi era bine cu Adi lângă mine și cu puținii bani pe care îi câștigam.
După vreo patru luni ne-am dat demisia de la afişe. Găsisem un post mai bun: lipit de cutii. Locul de muncă era într-o hală mare dintr-o tipografie, cu trei rânduri paralele de mese. La câteva lucrau unii de vârsta noastră – lipeau cutii în care sunt ambalante odorizantele pentru vasele de WC,”Peak WC”. Trebuia migală, că erau cam mici cutiile. Degetele mele deja fremătau: chestii de lipit, chestii mici, atenţie la detalii.
Noi am fost repartizaţi însă la cutii de mâncare chinezească. Am primit şi sculele: un borcan cu aracet, alb ca laptele, două spatule din lemn, ca cele de la îngheţata pe băţ şi coli de carton. În prima fază îndoiam cartonul. Degetele mele apăsau uşor, după o linie deja trasată din fabricaţie şi cartonul începea să se transforme în cutie pentru mâncare chinezească. Apoi deveam mai dură, apăsam mai tare pentru ca forma să fie desăvârşită. Urma apoi lipitul laturilor. Spatula atingea aracetul lăptos, o roteam puţin şi trasam linii de-a lungul îndoiturilor. La final, îmbinam cartonul. Cu un mic ghemotoc de hârtie ştergeam surplusul de aracet. Adi trăgea cu ochiul, mâinile lui îmi copiau mişcările.
Aceleaşi mâini mă înveleau noaptea. „Mereu te dezveleşti”, îmi mai zice când mă plâng dimineaţa că mă doare un umar. Nu-mi zice că m-a învelit, asta o ştiu eu. Sunt nopţi în care sunt trează atunci când trage uşor pătura peste mine.
Tot mâinile lui îmi pun unt pe pâine, când luăm micul dejun împreună. Ştie exact cât să-mi pună.
Într-o seară ieşeam din tipografie. Lipisem cutii vreo 10 ore, destule cât să ne permitem să luăm trenul până la Sinaia. Adi a împins usa grea de la ieşire, a trecut pragul, am venit şi eu din urmă şi i-am zis că o pot ţine. Mi-am supraestimat puterile pentru că la un moment dat am scăpat uşa. Un deget a căzut victimă. N-am putut să reactionez. M-am uitat câteva secunde tâmp la uşă, până creierul meu şi-a dat seama că degetul n-ar trebui să fie acolo. Am reuşit să-l scot până la urmă şi mă uitam şi mai tâmp la deget. Drăcia aia de uşă mi-a bulit inelarul, mi se vedea carnea.
S-a vindecat. Între timp, s-au „vindecat” total şi ai mei. L-au acceptat pe Adi şi de vreo doi ani încoace, luăm masa cu ei de Crăciun. Nu mai avem joburi cu lipici. A rămas doar o dungă fină pe inelarul drept, pe care o caut periodic pentru a mă asigura că e acolo. I-o arăt şi lui. Şi îl întreb de flori.
Adi e lângă mine, în pat. Stă cu laptopul în braţe şi se chinuie să bage mingea în poarta virtuală de la Pro Evolution Soccer 2009. „Când îmi iei şi mie flori?”, îl întreb. Aude asta frecvent şi de fiecare dată îşi dă ochii peste cap. Îmi aminteşte că acum cinci ani, când ne-am cunoscut, i-am zis că nu-mi plac florile.
Aşa i-am zis, ce-i drept, dar pe atunci mă gândeam că florile sunt cam scumpe şi nu voiam să cheltuiască banii pe ele. Aveam şi motive pentru care îmi făceam griji din pricina banilor. În primii ani ai relaţiei ne lipseau rău de tot.
M-am îndrăgostit de Adi pe la începutul anului doi de facultate.
Curând, părinţii au intrat în panică: primul prieten stabil. N-au vrut să-l cunoască mai bine, dar au ajuns la concluzia că se cereau măsuri. Aşa că maică-mea mă băga în lungi şedinţe şi expunea un scenariu sumbru: „Înţelege, în ritmul ăsta rămâi gravidă peste vreo doi ani, o să renunţi la facultate şi îţi distrugi viaţa”. Tot ce distrugeam în momentele alea erau buzele, pe care le muşcam cu putere pentru a nu răbufni.
Nemulţumită de ineficienţa şedinţelor, mama a trecut la represalii.
Ea şi taică-miu erau în Galaţi, eu la facultate în Bucureşti. Prima pedeapsă: mi-au tăiat raţia de bani. Adi e tot din Galaţi, dar ai lui nu-l puteau ajuta prea mult. Aşa ne-am trezit aproape fără bani şi cu puţină mâncare.
Ce-mi trimiteau ai mei săptămânal era pentru o persoană. Stăteam cu Adi în aceeași cameră de cămin, mâncam vreo două-trei zile şi după aia trebuia să încropim un meniu cât mai ieftin. Cea mai bună soluţie: supele la plic.
Ne-am hotărât să facem singuri rost de bani. Geamurile căminului în care stăteam ne-au ajutat: pe ele am găsit anunţuri de job-uri part-time. Primul a fost lipit de plicuri. Trebuia să băgăm în plicuri nişte pliante care promovau mâncarea unui supermarket şi apoi să le închidem. Râdeam că urma să dăm cu limba pe o grămadă de plicuri. „De unde atâta scuipat, frate?”. Un domn de la firmă ne-a luminat: „Nu daţi, mă, cu limba, fiecare plic are un adeziv”, apoi ne-a explicat procesul tehnologic.
Eram vreo 6-7 în jurul unei mese făcute dintr-un pal prost, neşlefuit. Mă uitam pe furiş la Adi. Era o etapă nouă, lucram în echipă. Ochii lui fixau atent cutiile cu plicuri şi pliante. Lua în mână câte un plic, îi studia partea adezivă, se uita şi în pliante şi încerca, stângaci, să bage coala colorată în plic. Nu era mulţumit de mişcările mâinilor şi se enerva când vedea că pliantele ajungeau cam mototolite în plic. „Cu cârnaţii ăştia ai mei nu fac nimic”.
Şi eu înjuram printre dinţi când mototoleam pliantele. Dar am căpătat dexteritate. Voiam perfecţiune. Nu acceptam nicio cută, niciun plic bulit. Mâinile mele începeau, încet, încet, să lucreze la milimetru. Aveam plicurile şi pliantele aşezate în locuri bine stabilite, iar degetele ştiau exact unde să le caute. Aşezam părinteşte pliantul în interiorul plicului. Foiţa de pe partea adezivă o trăgeam cu graţie, apăsam încet o dată şi apoi încă o dată, mai puternic.
În câteva zile am prins amândoi viteza Ne plăteau la număr de plicuri lipite – unul costa 1 ban. Dacă ne concentram, reuşeam să facem cam patru plicuri pe minut, adică 240 pe oră. Lucram cam 4-5 ore pe zi, deci câştigam cam 10-12 RON fiecare. Nu mergeam zilnic, pentru că aveam seminarii de la care nu puteam lipsi. Am renunţat după vreo lună. Muncă multă, bani puţini.
A urmat operaţiunea lipit afişe pe orice – stâlpi, gardurile şantierelor în construcţie, transformatoare electrice (acolo procedam cu grijă). Ustensile: o găleată cu prenadez, o bidinea şi afişe de la „Work and Travel in USA”. Ţinta: complexul Regie din Bucureşti.
Adi căra găleata cu prenadez, eu eram cu afişele sub braţ şi cu strategia. Aveam ochi bun la locuri de lipit afişe şi îmi plăcea la nebunie să le dezlipesc pe-ale altora. Pe zidurile unei discoteci era loc special de lipit. Numai că arăta ca o shaorma: hălci de afişe cu manelişti unsuroşi peste invitații la un striptease cu profesioniste. Şi mă apucam să dezlipesc. Luam uşor un colţ, trăgeam încet-încet pe lăţime, apoi pe lungime, până pac, se dezlipea. „Muncă de neprofesionist, nu l-a lipt bine”, mă gândeam, cu dispreţul întipărit pe figură. Şi începea munca de profesionist. Luam bidineaua, desenam cu ea un dreptungi, mare cât afişul, iar la urmă, secretul meseriei, făceam un X la mijloc cu prenadez. Ăsta era secretul; fixa mai bine afişul. Întindeam bine-bine şi gata; opera era desăvârşită. La final mergeam agale spre cămin şi admiram. Regia era împânzită de afişe roşu cu albastru, care îmbiau studenţii să meargă să se spetească prin State.
Maică-mea continua sa mă ancheteze prin telefon. Eu îi povesteam ce făceam la facultate, despre profesori, colegi, seminarii, ca s-o asigur că încă mergeam la cursuri. Mai inseram şi veşti despre Adi, despre ce face la facultate. Taică-miu era riguros informat de maică-mea despre stadiul tratativelor. După lungi discuții, tonul s-a mai înmuiat. A existat un moment în care s-au convins că nu aveam încă un pătuţ pentru copii pe lista de cumpărături. Mama mă întreba dacă îmi ajung banii. Era dispusă să mărească rația lunară de bani, dar refuzam. Îmi era bine cu Adi lângă mine și cu puținii bani pe care îi câștigam.
După vreo patru luni ne-am dat demisia de la afişe. Găsisem un post mai bun: lipit de cutii. Locul de muncă era într-o hală mare dintr-o tipografie, cu trei rânduri paralele de mese. La câteva lucrau unii de vârsta noastră – lipeau cutii în care sunt ambalante odorizantele pentru vasele de WC,”Peak WC”. Trebuia migală, că erau cam mici cutiile. Degetele mele deja fremătau: chestii de lipit, chestii mici, atenţie la detalii.
Noi am fost repartizaţi însă la cutii de mâncare chinezească. Am primit şi sculele: un borcan cu aracet, alb ca laptele, două spatule din lemn, ca cele de la îngheţata pe băţ şi coli de carton. În prima fază îndoiam cartonul. Degetele mele apăsau uşor, după o linie deja trasată din fabricaţie şi cartonul începea să se transforme în cutie pentru mâncare chinezească. Apoi deveam mai dură, apăsam mai tare pentru ca forma să fie desăvârşită. Urma apoi lipitul laturilor. Spatula atingea aracetul lăptos, o roteam puţin şi trasam linii de-a lungul îndoiturilor. La final, îmbinam cartonul. Cu un mic ghemotoc de hârtie ştergeam surplusul de aracet. Adi trăgea cu ochiul, mâinile lui îmi copiau mişcările.
Aceleaşi mâini mă înveleau noaptea. „Mereu te dezveleşti”, îmi mai zice când mă plâng dimineaţa că mă doare un umar. Nu-mi zice că m-a învelit, asta o ştiu eu. Sunt nopţi în care sunt trează atunci când trage uşor pătura peste mine.
Tot mâinile lui îmi pun unt pe pâine, când luăm micul dejun împreună. Ştie exact cât să-mi pună.
Într-o seară ieşeam din tipografie. Lipisem cutii vreo 10 ore, destule cât să ne permitem să luăm trenul până la Sinaia. Adi a împins usa grea de la ieşire, a trecut pragul, am venit şi eu din urmă şi i-am zis că o pot ţine. Mi-am supraestimat puterile pentru că la un moment dat am scăpat uşa. Un deget a căzut victimă. N-am putut să reactionez. M-am uitat câteva secunde tâmp la uşă, până creierul meu şi-a dat seama că degetul n-ar trebui să fie acolo. Am reuşit să-l scot până la urmă şi mă uitam şi mai tâmp la deget. Drăcia aia de uşă mi-a bulit inelarul, mi se vedea carnea.
S-a vindecat. Între timp, s-au „vindecat” total şi ai mei. L-au acceptat pe Adi şi de vreo doi ani încoace, luăm masa cu ei de Crăciun. Nu mai avem joburi cu lipici. A rămas doar o dungă fină pe inelarul drept, pe care o caut periodic pentru a mă asigura că e acolo. I-o arăt şi lui. Şi îl întreb de flori.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)