Vacanța noastră frumoasă în Bulgaria

 Am plecat la drum spre Bulgaria cu puține așteptări, recunosc. Nu mai fusesem niciodată, dar nu știu de ce în capul meu, litoralul vecinilor era catalogat drept neatrăgător. Bam, am deschis sertarul "chestii neatrăgătoare, nu mergem, meah", am pus Bulgaria și gata, la revedere. Mare greșeală am făcut! A fost nevoie de invitația primită de la Christian Tour de a descoperi Nisipurile de Aur ale vecinilor pentru a da peste plaje curate, oameni care zâmbesc și o grămadă de terase frumos aranjate, pe ideea "haideți la noi, suntem prietenoși, ne purtăm și frumos cu clienții". Și totul la aproape 4 ore de mers cu mașina, din București.

Ce am descoperit la Nisipurile de Aur?

Să o luam cu începutul și să ne prezentăm un pic, pentru cei care nu ne cunosc. Noi suntem o familie de patru persoane, doi copii - fetele noastre Lara și Emeli, de 5 ani jumătate, respectiv, un an jumătate, și noi - Adi și Elena. Bun, am umplut mașina până la refuz, nu pot să nu fac asta atunci când nu zburăm cu avionul. Dacă ăia de la aeroport ne pun limite barbare la bagaje, când călatorim cu mașina, ne razbunăm. De fapt, eu mă răzbun, că eu sunt șefa la bagaje. Ecuatia e simplă - cam jumătate din dulapuri vine cu noi. Poate avem nevoie de toate hainele, totuși. Și de ce sa nu mai iasă și ele din Militari?
Patru ore si ceva mai tarziu, noi și hainele am ajuns la hotelul Smartline Madara, din Nisipurile de Aur, Bulgaria. Ceva mai jos o sa scriu o secțiune separată cu povesti de pe drum, pentru cine e interesat despre trucuri de ținut copiii în scaune (vom vorbi despre câini călare pe motociclete care merg cu pârțuri, așa ca un insight).
Și acum descoperirile: plaja lor e atât de frumoasă, noi am mers la jumătatea lui septembrie, încă era foarte cald, am găsit puțini oameni la malul marii și a fost superb. Nu lipsesc dușurile la plecarea de pe plajă, să nu transferi în hotel chiar tot nisipul de aur. Într-o după-amiază, când cea mică nu voia să doarmă în cameră, am pus-o în căruț și am plecat eu cu ea la plimbare, să vină somnul ala. A venit într-un final, iar eu am luat la pas aproape toată faleza lor. A fost așa de bine, m-am plimbat vreo trei ore aproape. Am văzut bucăți de mare azurie, terase cochete sau fistichiu aranjate. La terase ei stau foarte bine, sunt mulți turiști straini care au de unde alege: terase unde poți sta la bar pe leagane, beach bar-uri cu umbrele dolofane astfel încat poți sta liniștit fără să te bată soarele în cap, afundat în perne, cu ochii la mare. Am văzut si tarabele lor cu chinezării, dar printre ele sunt puse bărulețe interesante și nu mi s-a parut că se urcă pe mine toate standurile cu plastice.

Si dacă tot veni vorba despre turiști, cât am stat la bulgari, mi-am exersat una dintre activitățile mele preferate: holbatul la oameni. Am doi copii, am stat destul de mult prin jurul casei cu fetele, când dau de mulțimi de oameni, sunt în extaz. Am văzut acolo oameni de absolut toate vârstele și asta mi-a plăcut cred cel mai mult în stațiunea aia: fiecare își găsea loc pe trotuare, la plajă și la terase. Tot mai jos o să scriu o întamplare, la care am fost martori pe drumul spre plajă, implică și niște români.

Cum a fost la hotel?

Am stat la hotelul Smartline Madara, e la aproape 10-15 minute de mers pe jos de plajă. Dacă mergeți cu copii mai micuți, luați-vă cărucioarele cu voi, sunt porțiuni aflate în pantă. La vale e distracție, la deal e muncă. Dar merită efortul. Oamenii din hotel, chiar dacă i-am prins la final de sezon, încă mai zâmbeau și stăteau la povești cu turiștii. Fata cea mare, Lara a avut surpriza vieții ei când a găsit în cameră două paturi de copii, supraetajate. Visul ei e să doarma cu Emeli, sora ei mai mică, în paturi din alea. Lara a decretat ca a fost cea mai tare vacanță, si asta numai datorită paturilor. A dormit și in cel de sus și jos, așa că e pregătită pentru următorul pas: dormitul cu soră-sa.

La restaurantul hotelului, am găsit mancare pentru toata lumea: mi-a plăcut mult că am putut găsi zilnic mancaruri simple si gustoase pe care să le poată mânca și fetele. Plus multe fructe, fetele astea două au o mutație genetică, cred, mănâncă fructe la greu. Daar, clătitele făcute pe loc la micul dejun au fost vedetele, s-au bătut pe ele, la propriu. Ovăzul cu lapte pregătit dimineața și seara mi-a placut atât de mult, încat am ras și eu câteva castroane, cot la cot cu fetele.

Hotelul are si o echipă de animatori, tineri care se joacă cu copiii și organizează tot felul de activitați și pentru adulți: gimnastică în apă, jocuri de cărți sau seri de dans. Zori este numele fetei care coordoneaza animatorii hotelului Smartline Madara. Are 20 de ani, studiază IT la Sofia și în timpul verii lucrează la mare, printre turiști. Are mare lipici la copii: în fiecare seară, pe o scenă mică aflată lângă piscina, Zori (ea e in fotografia de mai sus) și ceilalti colegi ai săi animatori pun muzică și dansează cu copiii. Spune că ritmul e obositor, de dimineața până seara târziu e implicată în programele pe care le pune la punct pentru turiștii hotelului, dar tot ea spune că merită totul. Nu-i place sa stea degeaba și așa cunoaște oameni noi. Cu multi turiști a legat prietenii trainice, chiar în toamna asta o sa meargă să viziteze câteva familii în Belgia, Polonia și Franta. Fetele și acum dansează prin casă un dans învățat de la Zori.

Ce am făcut când nu am mers la plajă?

Am vrut sa vedem și împrejurimile stațiunii, așa ca ne-am urcat în masina și am mers la Varna, într-o zi și apoi la Balchik. Sunt distanțe scurte. La Varna, ne-am oprit într-un parc imens, unde sunt un delfinariu, un acvariu și o gradină zoologica. Am intrat la gradina zoologică, Larei îi place să viziteze astfel de asezăminte. Sincer, eu nu prea le inteleg. Am fost tare fericită când am văzut o lama care a tras un scuipat zdravăn în fața unui blondin german. Și-o căutase adolescentul, iar lama a prins momentul potrivit când tipul a venit lângă gard, aproape de capul ei. A primit dușul direct în față. Am râs cu toții de ne-a durut burta.

A doua zi, am mers la Balchik. Nu o să uit ziua aia. Nu erau mulți turiști, de altfel bucata mică de plajă din fața palatului era goală. Era organizată o tabără de pictură, iar din loc in loc erau tineri cu pensule și foi mari, erau concentrați asupra lucrărilor. Nu știu ce are locul ăla, dar am simțit că aș putea să ma așez pe o bancă și să stau acolo până când mi se face foarte foame și nu am de ales și trebuie să plec. E superbă grădina palatului. Din loc în loc erau micii pictori, puneau pe foi imaginile din fața lor. Înainte să intrăm să vizităm palatul, am stat de vorbă cu Liliana Draganov (poza ei e mai jos), o româncă din Tulcea. Trăiește în Bulgaria și de doi ani este ghid la palat. Am găsit-o pe fâșia de plajă din fața palatului, lipea afișe care anunțau un festival muzical. Ne-a îndemnat să căutăm variante de cazare în Balchik. Christian Tour vad ca are și pentru Balchik oferte foarte bune.

De altfel, am promis că revenim la palat, cel puțin o dată primăvara, când înfloresc magnoliile. În grădini sunt câteva magnolii care cred că îți taie suflarea primăvara. Dar și acum, toamna ar merita un drum până acolo, culorile naturii sunt absolut superbe. O zi frumoasă de toamnă e numai bună de petrecut cu ochii la mare, la cafeneaua micuță aflată lângă intrarea în palat.

Subsolul postarii: întâmplări amuzante

Vă spuneam ceva mai sus despre distracția din Nisipurile de Aur. Ei, pe drumul până la plaja era un hotel care arăta cam ca un camin studențesc, Party Hotel, chiar așa se numește hotelul. De altfel, cred că majoritatea celor cazați acolo erau studenți. La ei era o peterecere veșnică, la orice oră treceai pe acolo, se auzeau muzică, chiuieli și râsate. Într-o zi coboram la plajă, pe lângă hotelul vesel, de sus oamenii ne făceau cu mână. Mă rog, impropriu zis cu mână, fluturau în aer sticle cu bere, că ambele mâini le erau ocupate. Lângă noi era un grup de români. S-au uitat oamenii în sus, cu teamă să nu le fie aruncată o sticlă în cap. Și il aud pe unul dintre ei strigând spre cheflii: "Șarpiliiii, băăăi!". Nu pot să zic că am înteles cu totul gluma, dar până la plajă am murit de râs. Moldoveanca din mine a salutat grupul de români, că m-au văzut râzând.

Și încă o întamplare petrecută pe drumul până acolo: am trecut granița pe la Negru Vodă. După ce ne-au verificat pașapoartele, ne-am oprit să le dăm fetelor ceva de mâncare, banane adică. Și în timp ce mâncau ele, vedem cum se apropie de noi, din toate părțile, câini. Am zis că se opresc, aveam banane și cam atat. Nu, ei veneau. Ne-am regrupat și am urcat în câteva mișcari în masină, fix cand ajunsesera toți câinii lângă portiere. Și aproape tot drumul până la hotel, Lara a făcut scenarii în care erau implicați câinii ăia. La început și-a făcut griji că nu aveau ce mânca. Nu păreau a fi nehrăniți, sigur cei de la vamă le dau mâncare. Dupa ce am depășit partea asta, a început să-și imagineze cum ne urmăresc câinii, călăre pe motociclete alimentate cu pârțuri. Aici recunosc că e vina mea, mai demult, ca s-o înveselesc pe Lara, am început să bat câmpii cu niște povestiri SF despre buburuze și broaște cu motor la fund. Se pare că imaginea unui animal cu motor la fund rămâne în capul unui copil, așa că acum, jumătate din drumul spre Nisipurile de Aur, am fost urmăriți de niște căței imaginari, călare pe motociclete cu pârțuri. Vis!

Ieșim din subsolul postării și las aici scris că nouă, Blănarilor ne-a placut maxim la bulgari, nu știu de ce ani la rând nu am mers, de ce am pus eu Bulgaria în sertarul ala cu "chestii neatrăgătoare, nu mergem, meah". Mulțumim, Christian Tour pentru invitație, clar suntem călare pe site acum, să găsim următoarea evadare la vecini.

Familia Geles

Din cand in cand, revin aici, am mai mult spatiu sa scriu. Cel putin, asa mi se are.

Astazi mi-am amintit de doamna si domnul Geles, doi soti, pensionari, de care am fost foarte atasata in copilarie. Desi aveam vreo 5 ani, mintea a stocat amintiri exacte cu cei doi. Tin bine minte cum mergeam de mana cu mama prin cartierul in care am locuit pana pe la 7 ani, Micro 13, din Galati. Maica-mea cauta pe cineva care sa aiba grija de mine dupa ce ieseam de la gradinita. Ne plimbam amandoua prin cartier, iar ea era cu ochii roata, in jur. La un moment dat, s-a oprit. M-a tras de mana si am intrat pe aleea unui bloc. La parter, la geam, statea o doamna. Avea parul carunt, spre alb, facut permanent. Mama a intrebat-o direct daca poate avea grija de mine. I-a spus ca urmeaza sa merg la o gradinita din apropiere. Doamna a fost de acord. Nu se stiau, eu ma uitam fix la doamna, de la inaltimea mea, mi s-a parut de treaba. Si a fost, tare dragi mi-au fost si ea si sotul dumneaei, a treia pereche de bunici, cum ar veni. 

Urmatoarele amintiri pe care le am cu sotii Geles sunt legate de micul dejun. Ai mei ma aduceau la ei dimineata devreme, nu apucam sa mananc acasa si doamna Geles imi punea dimineata paine cu unt si gem de prune, alaturi de o cana cu lapte. Probabil nu mancam mereu acelasi lucru, sau poate da, nu mai stiu, dar acum, de fiecare data cand incerc combinatia aia de gem cu unt si lapte, ma duc instant in bucataria sotilor Geles.

O alta amintire precisa e legata de toaleta, straniu mai e capul asta al nostru. Stateam pe buda, cu gandul la cifre si numere si m-am prins cum e cu numaratoarea peste 10. Din momentul ala am stiut sa numar pana la 20 si mai incolo. Fericire mare a fost in ziua aia.

Un fuior cu lana

Nu stiu de ce in ultimele zile imi tot vin in minte franturi din copilarie. Mi-o amintesc pe bunica-mea, alaturi de ea am crescut, pana la varsta gradinitei.

Imi aduc aminte lucruri clare: seara, stateam in casa, mamaia, asa ii ziceam, punea lana de oaie pe furca, pregatea un fuior (avea un varf foarte ascutit) si usor, usor, transforma tot mormanul ala fara noima de lana in fir. Firul se incolacea rapid pe fuior, degetele bunica-mii il struneau asa cum un violocelist sau orice alt instrumentist isi stapaneste obiectul din care ies sunete. Sunetul bunica-mii era firul de lana. Dupa ce fuiorul se umplea, puteam si eu s-o ajut. Trebuia sa tin mainile intinse, paralele cu solul, iar mamaia trecea firul de lana de pe o mana pe alta. La final iesea un scul de lana.

Sculul era pus apoi pe razboi. In mijlocul camerei in care dormeam era montata o masinarie enorma din lemn. Mamaia monta lana in razboi si tesea. Au iesit din mana ei multe cuverturi atat de frumoase. Una dintre ele mi-a ramas mie. In timpul vietii, si-a facut toate pomenile, in caz ca uita copiii ei sa i le faca.
Mereu ma gandesc cat de norocoasa am fost ca am prins toate astea, fuiorul, razboiul, firele de lana, sunt lucruri atat de rare acum. Pentru mamaia mea erau lucruri firesti.

Batalii

Telefonul bazaie a mesaj. E de la babuta, asa ii zic eu mamei. De fapt, ii ziceam, de vreun an, ii zic "mama". Ea m-a rugat sa ii zic "mama". "Acum ai si tu copil, as vrea sa imi spui mama, intelegi de ce, nu?"
Am inteles si am renuntat la "babuta", am pastrat forma asta doar in telefon.

E de la babuta mesajul: "cauta te rog pe internet sa vezi daca sunt diferente intre neuropatia diabetica si neuropatia optica ischemica".

Tatal meu (mosulet, lui inca ii zic asa, nu mi-a cerut sa ii zic tata) e aproape de diabet. Nu ia medicamente, dar are un regim alimentar foarte, foarte strict, cu mese la ore fixe, calorii numarate, alimente permise si unele (multe) interzise. De toate astea se ocupa babuta. In ultimii 5-6 ani, mosulet a slabit extrem de mult. De la omul cu burta peste curea, a ajuns sa incapa in haine marimea M. Iar mama a devenit, singura, nutritionistul lui. Nu ia decizii de capul ei, periodic merg la un doctor diabetolog, afla ce trebuie sa faca, de ce pericole trebuie sa il fereasca, sa nu ajunga in faza in care mosulet ar avea nevoie de medicamente.
Cumpara toate revistele naturiste, carti despre alimentatia sanatoasa, face un mix din toata informatia si ii pregateste, in fiecare zi, lui mosulet mesele. Cantitati fixe, calorii fixe, ore fixe.
Pe tata il macina dieta asta, nu trebuie s-o zica. Pana sa ajunga sa manance chestii ca hrisca sau quinoa, era un gurmand. Gatea, isi freca mainile de placere de fiecare data cand explica cum trebuie ales si gatit un muschi de vita, o placinta, carnatii de Craciun.
Acum se razvrateste periodic. Vorbesc cu mama la telefon de doua ori pe zi, dimineata si seara, si cam in fiecare luna imi spune ca tata iar s-a enervat, ca e satul de dieta. "Doar n-o sa traiesc 100 de ani ca cioara. Mai, mama, cand il aud ca zice asta, simt ca clachez!".
In fiecare seara, ii pregateste, insa, pachetul pentru dimineata, micul dejun cu calorii si cantitati fixe.
Mereu am admirat-o pentru incapatanarea de a merge mai departe. In 2009, a trecut printr-un episod de depresie. Inca ii afecteaza modul in care se uita la lume, dar se chinuie sa se mentina pe linia de plutire.

Mosulet ar trebui sa poarte mereu ochelarii de vedere, asta e batalia pe care o duce acum mama.

Anul maimutei si al toxiinfectiilor alimentare

M-am trezit dimineata cu un gand, atentie, daca vreti sa mancati, mai bine sariti peste. So, maimuta asta de foc e cam nabadaioasa, zici ca se asaza cu fundu' pe mancarea oamenilor (scuze daca imaginea e cam dura), la cate stiri cu toxiinfectii alimentare am auzit pana acum. Despre cutite bagate de doamne in diverse parti ale domnilor, nici faza asta nu e un punct in plus la cv-ul maimutei. De foc, nene!

Tatuajul cu zmeu

Luna trecuta, pe 4 februarie, mi-am facut un tatuaj. Nu prea e bine zis "mi-am facut", ca l-a pus pe piele un om foarte talentat, Alex Popescu, il gasiti la BioArt Tattoo. Eu doar am zis ca vreau un zmeu, coarda care il sustine sa fie desenata sub forma a doua nume: Adi si Lara, sotul si fetita noastra. I-am mai zis ca modelul zmeului il vreau cat mai colorat si ca nu vreau linii drepte. Cu mine alaturi, a desenat zmeul, l-a pus apoi pe piele si a inceput tatuajul.
Zmeul sunt eu, iar oamenii dragi sunt cei care ma sustin, ma ajuta sa zbor, sa nu ma prabusesc.
Adi m-a sustinut sa il fac, desi nu e de acord cu tatuajele. Spune ca la un moment dat o sa ma satur de el. Iar eu ii tot repet ca e ceva ce ma reprezinta, nu am cum sa ma satur de tatuaj. Apoi ii zic ca de aia l-am facut pe spate, sa nu-l vad asa des. :)

Am revenit la zmeul meu!

Am plecat putin din spatiul asta. Am zis sa revin si sa scriu aici. De aproape doi ani, sunt mama, s-au schimbat multe la mine, inclusiv felul in care scriu. Sau mai bine zis, subiectele despre care scriu. Experientele traite sunt dirijorul, iar eu sunt acum in lumea Larei, printesuca noastra. Chiar sunt curioasa ce o sa iasa, dupa revenirea aici, pe blog.

Sa incepem, zic! Sper sa nu scriu doar despre copii, nu vreau sa fiu inca o mama cu blog. Urmaresc cu mare drag cateva bloguri de mame, am invatat si invat multe de la ele. Eu nu prea ma simt in stare sa fiu o voce de mama care sa conteze. Hm, cam greu de explicat. Ideea e ca o sa scriu despre viata noastra in patru (cu tot cu pisica), dar fara vreo morala la final sau sfat. A, si o sa ma plang mult ca e greu. Ca este greu, chiar este. Astea fiind scrise, sa inaltam zmeul din nou! :)