sâmbătă, 18 decembrie 2010

Mutu de la Dinamo


Mutu face un scurt tur al tribunei 0, de pe stadionul Dinamo. Dă mâna cu cei pe care îi cunoaşte.
“Ooo, ce faci, Mutule, ce zici câştigăm în seara asta?”, îl întâmpină unul dintre suporterii dinamovişti. Mutu dă din cap şi strigă “Turaaaaboooo”. Nu poate să zică “Dinamo”, e surdo-mut şi poate doar să îngaime câteva sunete. De aia prietenii şi suporterii de pe stadion l-au poreclit Mutu. De fapt il cheama Daniel Rusoaia.
Puţini însă îi cunosc povestea, ce anume îl trage spre stadion de fiecare dată când sunt meciuri.

Cu toate astea, toţi dinamoviştii îl ştiu, de la omul care verifică biletele la intrare, până la preşedintele de club. Îl ştiu de Mutu, suporterul înfocat.
Are 35 de ani, e mic de statură, are părul negru, tuns scurt. Șchiopătă puțin cu piciorul stâng, iar degetele mâinii de pe aceeași parte le mișcă mai greu din cauza unei semipareze.

Urechile îi sunt clapauge, ochii îi are mari și căprui, umbriți de gene lungi. Are un zâmbet larg, care lasă să se vadă dinții albi.
E îmbrăcat cu jeansi, tricou roşu cu alb, pe care scrie Dinamo şi bluză de trening, tot din costumaţia dinamovistă. La gât, poartă fularul Dinamo.
Se aşază în al treilea rând, de jos, al peluzei 0. Stă mereu în acelaşi sector, cel din dreptul tribunei oficiale. Meciul din seara asta e mare, Dinamo – FC Braşov. Dacă Dinamo câştigă, are asigurat primul loc din Campionat.
Totuşi, în celălalt capăt al ţării, la Timişoara, pe stadionul Dan Păltinişanu, mai are loc un alt meci, la fel de important, Timişoara - FC Urziceni. Urziceniul e pe locul doi, sub Dinamo, iar suporterii din Ştefan cel Mare se roagă să câştige Timişoara. Aşa, Urziceniul n-ar mai avea nicio şansă la titlu.
Mutu îşi face cruci peste cruci, îşi împreunează palmele şi se uită spre cer.
De la 14 ani vine pe stadion la Dinamo. Toată viaţa lui se învârte în jurul echipei. Stă în Jilava, localitate de lângă Bucureşti şi în fiecare zi se urcă într-un maxi-taxi, 572, coboară la Eroii Revoluţiei şi de acolo ia metroul până la Ştefan cel Mare. Pe traseu, mulţi ochi îl recunosc. Şoferii de maxi-taxi nu-i iau bani şi nici la metrou nu plăteşte intrarea. La Eroii Revoluţiei salută casiera şi omul de pază şi drumul în subteran îi este deschis.

A ajuns suporter după ce într-o seară, unul dintre prietenii din Jilava, Adrian Ene, l-a înfăşurat într-un steag mare, de vreo 3-4 metri, pe care scria Dinamo. I-a pus apoi în braţe câteva poze şi postere cu jucători de la Dinamo şi gata, ăla a fost botezul lui. “De acum este dinamovist”, i-a zis Adrian. Mutu a luat-o de bună şi pe la 14 ani a început să meargă pe stadion. Se ducea singur.
Arbitrul Cristi Balaj fluieră startul partidei Dinamo-FC Braşov.
Ochii lui Mutu urmăresc mingea.

În jurul lui, majoritatea suporterilor au mâinile ocupate cu pungi de seminţe. Ochii lor sunt pe teren, dinţii sparg seminţele albe sau negricoase, iar urechile stau ciulite să prindă mesajele crainicului de pe stadion. Toţi vor să ştie ce se întâmplă pe stadionul Dan Păltinişanu, din Timişoara.
Primul sfert de oră este dominat de jucătorii braşoveni. Mutu se ridică, mâinile lui mătura aerul. Ar vrea ca jucatorii să aibă tupeu, să dea totul pe teren, să ajungă la poartă şi să înscrie. În schimb, pe teren, imaginea-i alta. Dinamoviştii n-au vlagă, greşesc pase, îi scot din sărite pe suporteri.
Spectatorii îi taxează, s-au săturat să se uite la ştiri şi să-i vadă mangă prin baruri: „Rednic, trimite-i, bă, la discotecă!”. Mutu îmi ia carneţelul şi scrie că Goian joacă foarte slab. Torje şi Simao, alţi doi jucători de la Dinamo sunt şi ei pe lista neagră. Scrie că au fost într-un bar şi au băut cu câteva zile înainte de meci. Scrie repede şi citeţ, cu litere de tipar. Aşa se înţelege cu cei care nu ştiu limbajul surdo-muţilor.

Daniela Miron, administratorul magazinului fanilor de la Dinamo îl știe pe Mutu de 11 ani, de când a venit ea să lucreze acolo. „Era slăbuț rău, sărăcăcios îmbracat, cu găurici în teneși. Oamenii ăștia de la Dinamo l-au luat, l-au îmbracat, i-au dat și bani pentru acasă.” Și ea l-a ajutat. L-a luat acasă o dată, l-a băgat în baie, l-a așezat apoi la masă și i-a arătat cum să țină frumos furculița în mână.
Când a venit ea la Dinamo Mutu lucra deja la magazin. Era omul bun la toate, spăla geamuri, făcea comisioane. Daniela Miron își amintește că era foarte corect. „Eu îl trimiteam la bancă, îi dădeam bani pe mână, dar nu se atingea de nici un leuț”. Ca să se înțeleagă mai bine cu el, a învățat limbajul surdo-muților. Pe birou, la magazin, are și un carnețel. I-l întinde lui Mutu și el începe să scrie acolo ce vrea să zică, atunci când ea nu reușește să traducă semnele.

Acum Mutu nu mai lucrează tot timpul la magazinul fanilor. Mai trece pe acolo vinerea să mai dea o mână de ajutor. În rest, stă în parcarea restaurantului Aquarium. E aproape de stadion, la trei staţii de tramvai distanţă.
Acolo mănâncă des șefii și jucătorii de la Dinamo. Are grijă de mașinile lor cât stau ei la masă, iar la plecare, îi dau cate un ban și reușește să câștige pe zi cam 80 de lei.

Înainte de a merge la restaurant, în fiecare dimineață, la ora 10.00, merge să le vadă pe Tina și Mihaela. Sunt două surori care lucrează la Astra Bets, agenția din Piața Unirii. Şi ele au învăţat de la Mutu limbajul surdo-muţilor.
La intrarea în agenție sunt două panouri mari din lemn, pe care sunt lipite ofertele zilnice ale casei de pariuri. În fiecare dimineață ele trebuie schimbate. Pentru Mutu, Tina și Mihaela a devenit deja un ritual. Ele schimbă foile lipite pe panou, iar Mutu le arată clienţilor care intră că trebuie să aștepte până fetele afișează oferta. Apoi trece la ascuțitul creioanelor aflate într-un suport. ”În fiecare zi facem același lucru”, spune Tina. Ea e rapidistă, iar sora ei, Mihaela, e stelistă. Totuși, soții lor și băiatul Mihaelei sunt dinamoviști.

Minutul 22 al meciului, portarul braşovenilor se îndepărtează de poartă şi se ciocneşte cu dinamovistul Dănciulescu. Amândoi cad ca nişte cârpe pe teren. Suporterii iau foc. “Băăăă, cartonaş galben, băăă!!”. Mutu se duce lângă balustrada care înconjoară balconul din faţa tribunei. Ridică mâna stângă, ca şi cum ar strânge între degete un cartonaş. Zbiară, ochii îi sunt aţintiţi asupra arbitrului, care discută pe teren în mijlocul mai multor jucatori. Mutu flutură în continuare mâna în aer şi tipă. Reuşeşte să scoată sunete de neînţeles, răcneşte ca un om rănit, care cere ajutor. Tot ce poate să articuleze este “Băăă, băăă!!!”. Nu se întâmplă nimic. Arbitrul Balaj ignora galeria dinamovistă şi fluieră continuarea meciului. Portarul Coman se alege doar cu un avertisment. Suporterii dinamovişti încearcă să găsească punctul sensibil al arbitrului, să îl facă să-şi îndrepe atenţia înspre ei. Tot ce le vine în cap este „Băăă, arbitrul pulii!!!”. Nimic, însă, jocul continuă.
Incidentul este uitat rapid. Crainicul stadionului anunţă că Timişoara tocmai a înscris un gol. Suporterii aplaudă şi încep să strige “Hai Dinamoooo, hai Dinamooo, ole, ole, oleeee!!!!”. Mutu se uită năuc în jurul lui. A auzit ceva, dar nu ştie sigur ce. Cu urechea stângă poate auzi în proporţie de 20%. Se întoarce înspre un suporter de lângă el, îl înşfacă de tricou şi se uită fix în ochii lui. „Băăă, băăă!”, vrea să ştie exact ce a zis crainicul. Bărbatul îi arată cu ambele mâini scorul de la Timişoara: arătătorul mâinii stângi arată 1, iar degetele mâinii drepte se împreunează pentru a forma un 0. Rosteşte şi Timişoara, pe silabe. Brusc, figura lui Mutu se luminează. Îşi împinge ambele mâini în aer şi ţipă „Turaaaaboooooo!!!”.
Euforia nu durează însă prea mult, dinamoviştii lasă garda jos şi servesc pe tavă un gol Braşovului. Suporterii trec de la extaz la înmărmurire. Cum să se întâmple o porcărie ca asta la ei pe stadion? „Băăă, jucaţi acasă, futu-vă-n gură de proşti!!”, răcneşte unul din spate. Mutu ia fularul în mâini şi îşi acoperă ochii. Stă aşa secunde bune. În jurul lui, suporterii scandează lucruri grele, demne de pedeapsa cu închisoarea pe mulţi ani. Mutu inspiră şi expiră, cu faţa îndesată în fularul roşu cu alb.

Câteva minute mai târziu, Cristea de la Dinamo ar fi putut să înscrie, însă din calculul său a ieşit un şut mult peste poarta lui Dani Coman. Mutu speră însă că de data asta o să vadă plasa porţii adversarilor zguduindu-se. Se apropie iar de bara de protecţie din jurul platformei de beton, îşi alungeşte gâtul, dar nimic…Dinamo tot nu vrea sa joace. Loveşte furios bara.

La fel de furios era şi în copilarie, pe la 10 ani, când juca fotbal cu prietenii din Jilava. Daniel Ene era cu patru ani mai mare decat Mutu şi îl lua mereu cu el când se adunau băieţii să joace fotbal. El e fratele lui Adrian, cel care l-a năşit pe Mutu în ale fazelor şi paselor de la Dinamo.
Îşi aminteşte că Mutu se enerva teribil când şuta peste poartă. Ca să-l ajute totuşi să înscrie şi să se simtă şi el bine, îi pasau mingea când era taman aproape de poartă şi poarta era pustie. “Ce se mai bucura. Alerga ca vedeta în jurul terenului, dădea o tură de nebun şi după aia venea la noi şi zicea că a obosit. Mare figura era”.


Arbitrul Balaj fluieră sfârşitul reprizei. Ca în fiecare pauză, Mutu merge sa bea suc. Cum pe stadion nu e permisă intrarea cu sticle, sucul se vinde în pahare de plastic, la o masă, lângă porţile de acces. Soarbe înghiţitură cu înghiţitură sucul, privind într-un punct fix. Aruncă paharul într-un maldăr de sticle şi pahare goale şi se întoarce la locul său.

Se aşază pe scaun şi studiază adidaşii din picioare. Sunt negru cu albastru, aceeaşi pe care îi poartă atunci când lucrează în parcarea restaurantului Aquarium.
Banii pe care îi câştigă acolo îi duce acasă.
Locuieşte cu mama sa, Vasilica. Pe Dani, aşa cum îi spune ea, l-a născut prematur, la șase luni. N-a mai apucat să ajungă nici la spital. Era acasă acum 35 de ani, pe 8 februarie. Lângă ea era fata cea mare, Mariana. I-a zis să ia o folie de plastic, să nu umple casa de sânge și o pătură și să țină bine capul copilului când iese. Fata a făcut exact ce i-a zis mama. Au chemat-o apoi pe o babă din comună să îi taie buricul. „Nenorocita, le avea cu băutura, i-a legat buricul cu o ață prea subțire și s-a rupt”, își amintește domna Rusoaia. Apoi au sunat la Salvare. „În Salvare, cum îl țineam eu la piept, am simțit ceva umed. Am zis că e de la transpirația mea. De fapt era sângele lui. Se scurgea prin buric.” La spital a ajuns mai mult mort decât viu. L-au dus la Pantelimon. Un an și ceva a stat în spital, iar la șapte luni au adus un preot să-l boteze.

De mic, Dani a fost un copil plăpând. Abia la 3 ani a reușit să meargă în picioare. Tot atunci părinții și-au dat seama că nu aude. Nu reacționa la strigăte. L-au dus la doctor, în comună, care le-a spus că e surdo-mut. Atunci Vasilica si soțul ei, Alexandru, au hotărât să îl ducă la o gradiniță specială. Până la șapte ani a învățat la grădinița pentru surdo-muți din Buftea, iar apoi a mers la școala generală, în Dămăroaia. Nu venea zilnic acasă, stătea la cămin. Părinții îl luau vinerea și îl aduceau înapoi la școală duminica.
A făcut apoi școala profesională numărul 1, din București. A terminat-o la 18 ani, cu note bune. A făcut patru ani, iar media generală a fost 7,50.
Mutu a învățat să joace și sah. La 20 de ani a reușit chiar să-l bată pe maestrul internațional Gheorghe Candea. Asta scrie pe diploma primită de la Asociația Surzilor din România. Și maestrul pe care l-a învins în 1994 era tot surdo-mut. A câștigat o mențiune atunci. Diploma galbenă o pastrează acasă, alături de diploma absolvirii școlii profesionale.
Pe ultima scrie, cu litere caligrafice, lăcătuș mecanic. Asta e meseria lui, dar doamna Rusoaia spune că nimeni nu-l angajează din cauza handicapului.
Tatăl lui Mutu, Alexandru, a murit acum nouă ani. A făcut infarct.
Casa în care stau e sărăcăcioasă. Mare parte din ea a fost construită de tatăl său, în 1975. Au trei camere joase. Dacă stai în picioare, mai rămân două palme până la tavan. Peste tot sunt infiltrații, în multe locuri mucegaiul se întinde pe pereți. Dar casa e ordonată. Camera lui Mutu e mică, văruită cu un albastru pal. Pereții sunt însă scorojiți și plini de crăpături. Lângă ușă e o măsuță cu trei picioare, rotundă, din fier ruginit, cu un milieu pe ea. Deasupra stă telefonul îngălbenit, model vechi, cu disc. Lângă, o masă mai mare, cu un față de masă albă, brodată de mână cu modele roșii. Peste e așezată o bucată de mușama, o vază mică, albă, cu flori din plastic în ea. Lângă vază stă o poză a echipei Dinamo. Fereastra camerei este mică, iar în dreptul ei este agățată o perdea îngălbenită. Lângă geam este agățat un fanion. Îl are din 2007.

Mutu îşi trece mâinile peste faţă şi le împreunează şi aşteaptă fluierul arbitrului.
Trec cam patru minute şi Dinamo are o ocazie de a egala Braşovul. Osvaldo Miranda a centrat în faţa porţii pentru Dănciulescu. Poarta e goală, imposibil de ratat, e fază de începători de la Fifa 2009, toţi suporterii sunt pregătiţi să chiuie. Mutu se aruncă iar înspre balustrada platformei, prinde între degete fierul vopsit în vişiniu şi ţinteşte cu privirea poarta Braşovului. Dănciulescu ratează.
Mutu se aruncă în genunchi, îşi apropie fruntea de ciment şi stă aşa secunde bune. În jurul lui încep scandări grele. Mutu nu se mişcă. Un copil la vreo 3 ani se uită fix la el şi tresare când îl vede ridicându-se brusc. Se aşază din nou pe bancă si se uită descumpănit înspre teren.
13 minute mai tarziu, braşovenii înscriu al doilea gol. E prea mult, Mutu începe să plângă. Cel mai mult urăşte să piardă.

Lucru confirmat şi de un alt prieten de-al lui, Florin Badea. Are 33 de ani şi era unul băieţii care îl protejau pe Mutu în copilărie. „Când eram copii, juca şah cu bătrânii de pe stradă. De multe ori îi bătea, dar când mânca bătaie se enerva rău”, îşi aminteşte. Acum lucrează la un atelier auto. E tot dinamovist, însă nu-şi mai aminteşte când a fost ultima oară pe stadion. Are un baiat pe care, împreună cu Mutu, duce tratative să-l transforme în fan Dinamo. „Vedem noi ce iese. Dar mai întâi şcoala”. O şcoală, o meserie, asta îi poate ajuta să aibă un trai mai bun, e concluzia la care au ajuns cei doi prieteni din Jilava ai lui Mutu.
“El s-a ataşat mult de echipă, e viaţa lui, dar eu n-aş putea să trăiesc aşa, îmi trebuie mai multă siguranţă, dar el şi-a gasit în Dinamo un sprijin şi merge cu ei până la capăt”, zice Florin.
Ba mai mult, Biţă, celălat prieten, îşi aminteşte că nu demult Mutu a venit bătut acasă, de la Petroşani. Fusese în deplasare cu echipa de handbal de la Dinamo. “Tot ce înseamnă Dinamo e totul pentru el. A venit la mine să-i fac masaj să-i treacă spinarea”.

În seara asta însă echipa l-a dezmăgit rău pe Mutu. Nu joacă nimic.
Crainicul stadionului încearcă să schimbe conotaţiile scandărilor şi începe să ţipe în microfon ”Hai Dinamoooo, hai Dinamoooo!!”.
Mutu tresare, se uită disperat în jur, încearcă sa afle dacă sunt veşti de la Timişoara.”Nu-i nimic, mă”, îl linişteste un supoter.
La zece minute după al doilea gol al braşovenilor, rumoare în tribune.”Tati, e 1-1 la Timişoara”, îi spune un băiat la vreo 15 ani tatălui său, care sparge sămânţă după sămânţă. „Nu mai contează, mă, nu joacă nimic ăştia”, vine răspunsul descumpănit al tatălui.
Lovitura de graţie vine însă după ce Urziceniul a marcat şi al doilea gol la Timişoara.
Crainicul de pe Dinamo le-a dat, sec, vestea suporterilor: „Urziceniul conduce Timişoara”.
Mutu tresare din nou, se uită iarăşi în ochii celor din jurul său. Un bărbat îi dă vestea groaznică folosindu-şi degetele: arată cu mâna stângă 2 şi cu cea dreaptă 1. “Urziceni, doi, Timişoara, unu”, îi explică cel de lângă el.
În tribune, descumpănire totală, dar şi furie. Înspre teren se dezlănţuie scandările împotriva jucătorilor.”Sunteţi nesimţiţi băăă, acasă cu voi!!!”.


Mai e un sfert de oră până la final, dar Mutu nu mai suportă. Pleacă. Dă mâna cu suporterul care i-a tradus mesajele crainicului, urcă cele câteva trepte şi se îndreaptă către ieşirea de pe stadion.
În drum, trece pe sub tribuna oficială. E vopsită cu vişiniu, are geamurile deschise, însă scaunele cu tapiserie roşiatică sunt goale. Şefii de la Dinamo plecaseră. Au lasat în urma lor, într-un colţ, un televizor pornit, ce arată jocul de pe teren.
Mutu trece apoi pe lângă mormanul de pahare şi sticle din plastic. Lângă, se joacă un băieţel, la vreo şapte ani. Poartă un tricou Dinamo, iar în mâini ţine două steaguri, unul alb şi unul roşu.
Trece apoi pe sub balcoanele Spitalului de Urgenţă, aflat lângă stadion. Sunt destul de înguste, însă cele de la primele trei etaje sunt pline de pacienţi îmbrăcaţi în pijamale sau brancardieri în uniforme albastrui. Cei de la etajul trei şi-au adus chiar şi scaune.

În spatele lui Mutu, tabela de marcaj arată o schimbare de jucatori la Dinamo, Sergiu Homei intră în locul lui Gabriel Tamaş. Crainicul anunţă şi el schimbul.
Mutu a ieşit însă pe porţile galbene care despart tribuna 0, de tribuna 1.