Nu stiu de ce in ultimele zile imi tot vin in minte franturi din copilarie. Mi-o amintesc pe bunica-mea, alaturi de ea am crescut, pana la varsta gradinitei.
Imi aduc aminte lucruri clare: seara, stateam in casa, mamaia, asa ii ziceam, punea lana de oaie pe furca, pregatea un fuior (avea un varf foarte ascutit) si usor, usor, transforma tot mormanul ala fara noima de lana in fir. Firul se incolacea rapid pe fuior, degetele bunica-mii il struneau asa cum un violocelist sau orice alt instrumentist isi stapaneste obiectul din care ies sunete. Sunetul bunica-mii era firul de lana. Dupa ce fuiorul se umplea, puteam si eu s-o ajut. Trebuia sa tin mainile intinse, paralele cu solul, iar mamaia trecea firul de lana de pe o mana pe alta. La final iesea un scul de lana.
Sculul era pus apoi pe razboi. In mijlocul camerei in care dormeam era montata o masinarie enorma din lemn. Mamaia monta lana in razboi si tesea. Au iesit din mana ei multe cuverturi atat de frumoase. Una dintre ele mi-a ramas mie. In timpul vietii, si-a facut toate pomenile, in caz ca uita copiii ei sa i le faca.
Mereu ma gandesc cat de norocoasa am fost ca am prins toate astea, fuiorul, razboiul, firele de lana, sunt lucruri atat de rare acum. Pentru mamaia mea erau lucruri firesti.
