Mă uit atent la inelarul mâinii drepte, să mă asigur că urma fină este încă acolo.
Adi e lângă mine, în pat. Stă cu laptopul în braţe şi se chinuie să bage mingea în poarta virtuală de la Pro Evolution Soccer 2009. „Când îmi iei şi mie flori?”, îl întreb. Aude asta frecvent şi de fiecare dată îşi dă ochii peste cap. Îmi aminteşte că acum cinci ani, când ne-am cunoscut, i-am zis că nu-mi plac florile.
Aşa i-am zis, ce-i drept, dar pe atunci mă gândeam că florile sunt cam scumpe şi nu voiam să cheltuiască banii pe ele. Aveam şi motive pentru care îmi făceam griji din pricina banilor. În primii ani ai relaţiei ne lipseau rău de tot.
M-am îndrăgostit de Adi pe la începutul anului doi de facultate.
Curând, părinţii au intrat în panică: primul prieten stabil. N-au vrut să-l cunoască mai bine, dar au ajuns la concluzia că se cereau măsuri. Aşa că maică-mea mă băga în lungi şedinţe şi expunea un scenariu sumbru: „Înţelege, în ritmul ăsta rămâi gravidă peste vreo doi ani, o să renunţi la facultate şi îţi distrugi viaţa”. Tot ce distrugeam în momentele alea erau buzele, pe care le muşcam cu putere pentru a nu răbufni.
Nemulţumită de ineficienţa şedinţelor, mama a trecut la represalii.
Ea şi taică-miu erau în Galaţi, eu la facultate în Bucureşti. Prima pedeapsă: mi-au tăiat raţia de bani. Adi e tot din Galaţi, dar ai lui nu-l puteau ajuta prea mult. Aşa ne-am trezit aproape fără bani şi cu puţină mâncare.
Ce-mi trimiteau ai mei săptămânal era pentru o persoană. Stăteam cu Adi în aceeași cameră de cămin, mâncam vreo două-trei zile şi după aia trebuia să încropim un meniu cât mai ieftin. Cea mai bună soluţie: supele la plic.
Ne-am hotărât să facem singuri rost de bani. Geamurile căminului în care stăteam ne-au ajutat: pe ele am găsit anunţuri de job-uri part-time. Primul a fost lipit de plicuri. Trebuia să băgăm în plicuri nişte pliante care promovau mâncarea unui supermarket şi apoi să le închidem. Râdeam că urma să dăm cu limba pe o grămadă de plicuri. „De unde atâta scuipat, frate?”. Un domn de la firmă ne-a luminat: „Nu daţi, mă, cu limba, fiecare plic are un adeziv”, apoi ne-a explicat procesul tehnologic.
Eram vreo 6-7 în jurul unei mese făcute dintr-un pal prost, neşlefuit. Mă uitam pe furiş la Adi. Era o etapă nouă, lucram în echipă. Ochii lui fixau atent cutiile cu plicuri şi pliante. Lua în mână câte un plic, îi studia partea adezivă, se uita şi în pliante şi încerca, stângaci, să bage coala colorată în plic. Nu era mulţumit de mişcările mâinilor şi se enerva când vedea că pliantele ajungeau cam mototolite în plic. „Cu cârnaţii ăştia ai mei nu fac nimic”.
Şi eu înjuram printre dinţi când mototoleam pliantele. Dar am căpătat dexteritate. Voiam perfecţiune. Nu acceptam nicio cută, niciun plic bulit. Mâinile mele începeau, încet, încet, să lucreze la milimetru. Aveam plicurile şi pliantele aşezate în locuri bine stabilite, iar degetele ştiau exact unde să le caute. Aşezam părinteşte pliantul în interiorul plicului. Foiţa de pe partea adezivă o trăgeam cu graţie, apăsam încet o dată şi apoi încă o dată, mai puternic.
În câteva zile am prins amândoi viteza Ne plăteau la număr de plicuri lipite – unul costa 1 ban. Dacă ne concentram, reuşeam să facem cam patru plicuri pe minut, adică 240 pe oră. Lucram cam 4-5 ore pe zi, deci câştigam cam 10-12 RON fiecare. Nu mergeam zilnic, pentru că aveam seminarii de la care nu puteam lipsi. Am renunţat după vreo lună. Muncă multă, bani puţini.
A urmat operaţiunea lipit afişe pe orice – stâlpi, gardurile şantierelor în construcţie, transformatoare electrice (acolo procedam cu grijă). Ustensile: o găleată cu prenadez, o bidinea şi afişe de la „Work and Travel in USA”. Ţinta: complexul Regie din Bucureşti.
Adi căra găleata cu prenadez, eu eram cu afişele sub braţ şi cu strategia. Aveam ochi bun la locuri de lipit afişe şi îmi plăcea la nebunie să le dezlipesc pe-ale altora. Pe zidurile unei discoteci era loc special de lipit. Numai că arăta ca o shaorma: hălci de afişe cu manelişti unsuroşi peste invitații la un striptease cu profesioniste. Şi mă apucam să dezlipesc. Luam uşor un colţ, trăgeam încet-încet pe lăţime, apoi pe lungime, până pac, se dezlipea. „Muncă de neprofesionist, nu l-a lipt bine”, mă gândeam, cu dispreţul întipărit pe figură. Şi începea munca de profesionist. Luam bidineaua, desenam cu ea un dreptungi, mare cât afişul, iar la urmă, secretul meseriei, făceam un X la mijloc cu prenadez. Ăsta era secretul; fixa mai bine afişul. Întindeam bine-bine şi gata; opera era desăvârşită. La final mergeam agale spre cămin şi admiram. Regia era împânzită de afişe roşu cu albastru, care îmbiau studenţii să meargă să se spetească prin State.
Maică-mea continua sa mă ancheteze prin telefon. Eu îi povesteam ce făceam la facultate, despre profesori, colegi, seminarii, ca s-o asigur că încă mergeam la cursuri. Mai inseram şi veşti despre Adi, despre ce face la facultate. Taică-miu era riguros informat de maică-mea despre stadiul tratativelor. După lungi discuții, tonul s-a mai înmuiat. A existat un moment în care s-au convins că nu aveam încă un pătuţ pentru copii pe lista de cumpărături. Mama mă întreba dacă îmi ajung banii. Era dispusă să mărească rația lunară de bani, dar refuzam. Îmi era bine cu Adi lângă mine și cu puținii bani pe care îi câștigam.
După vreo patru luni ne-am dat demisia de la afişe. Găsisem un post mai bun: lipit de cutii. Locul de muncă era într-o hală mare dintr-o tipografie, cu trei rânduri paralele de mese. La câteva lucrau unii de vârsta noastră – lipeau cutii în care sunt ambalante odorizantele pentru vasele de WC,”Peak WC”. Trebuia migală, că erau cam mici cutiile. Degetele mele deja fremătau: chestii de lipit, chestii mici, atenţie la detalii.
Noi am fost repartizaţi însă la cutii de mâncare chinezească. Am primit şi sculele: un borcan cu aracet, alb ca laptele, două spatule din lemn, ca cele de la îngheţata pe băţ şi coli de carton. În prima fază îndoiam cartonul. Degetele mele apăsau uşor, după o linie deja trasată din fabricaţie şi cartonul începea să se transforme în cutie pentru mâncare chinezească. Apoi deveam mai dură, apăsam mai tare pentru ca forma să fie desăvârşită. Urma apoi lipitul laturilor. Spatula atingea aracetul lăptos, o roteam puţin şi trasam linii de-a lungul îndoiturilor. La final, îmbinam cartonul. Cu un mic ghemotoc de hârtie ştergeam surplusul de aracet. Adi trăgea cu ochiul, mâinile lui îmi copiau mişcările.
Aceleaşi mâini mă înveleau noaptea. „Mereu te dezveleşti”, îmi mai zice când mă plâng dimineaţa că mă doare un umar. Nu-mi zice că m-a învelit, asta o ştiu eu. Sunt nopţi în care sunt trează atunci când trage uşor pătura peste mine.
Tot mâinile lui îmi pun unt pe pâine, când luăm micul dejun împreună. Ştie exact cât să-mi pună.
Într-o seară ieşeam din tipografie. Lipisem cutii vreo 10 ore, destule cât să ne permitem să luăm trenul până la Sinaia. Adi a împins usa grea de la ieşire, a trecut pragul, am venit şi eu din urmă şi i-am zis că o pot ţine. Mi-am supraestimat puterile pentru că la un moment dat am scăpat uşa. Un deget a căzut victimă. N-am putut să reactionez. M-am uitat câteva secunde tâmp la uşă, până creierul meu şi-a dat seama că degetul n-ar trebui să fie acolo. Am reuşit să-l scot până la urmă şi mă uitam şi mai tâmp la deget. Drăcia aia de uşă mi-a bulit inelarul, mi se vedea carnea.
S-a vindecat. Între timp, s-au „vindecat” total şi ai mei. L-au acceptat pe Adi şi de vreo doi ani încoace, luăm masa cu ei de Crăciun. Nu mai avem joburi cu lipici. A rămas doar o dungă fină pe inelarul drept, pe care o caut periodic pentru a mă asigura că e acolo. I-o arăt şi lui. Şi îl întreb de flori.
