vineri, 27 decembrie 2013

A fost un an bun

Pentru prima data in viata mea am copt cozonaci. I-am facut in Ajunul Craciunului, in bucataria noastra. Norocul incepatorului sau nu, dar chiar mi-au iesit. Trei bucati perfecte, mi-a fost si mila sa-l tai pe primul. Poza n-am. Mirosul de cozonac nu l-am putut simti, am simtit ceva, aproape de mirosul drojdiei. Dar l-am intrebat pe Adi, imediat ce a bagat un cap in bucatarie: "Miroase a cozonac?". Confirmarea mi-a fost de ajuns.

Anul asta a fost ca o cursa intr-un carusel. Am inceput cautarile de apartamente inca din ianuarie. Inca aveam ameteli de la lovitura la cap capatata in urma accidentului. Sa ma uit la tavane si grinzi era o provocare. Pe cel in care stam acum l-am vazut eu prima, prin ianuarie si am stiut pe loc ca el e. A trebuit sa mai fac un RMN la putin timp dupa ce l-am vazut, eu sunt claustrofoba, dar imaginea vazuta de pe balconul lui m-a ajutat mult sa rezist un sfert de ora in cosmarul ala de aparat. Au fost ceva probleme cu cladirea si nu l-am putut lua atunci cand l-am vazut, abia in iulie am semnat actele. L-am aranjat cum am vrut noi, de la parchet la usi. Recunosc, am fost foarte insistenta si pana la urma a iesit cam cum am vrut eu. Adi a incercat din rasputeri sa-mi infraneze tendinta de a lua numai chestii albe sau deschise la culoare. El e omul care se imbraca in special in culori inchise. Dar la parchet si la usi mi-am facut de cap. Si la baie, la gresie si faianta. Cand Adi suna muncitorii, isi dadeau seama pe loc cu cine stateau de vorba, "A, da, domnul cu baia roz". "Nu e roz, e mov", venea raspunsul lui Adi, printre dinti. Pentru un om care nu intelege cum pot purta unii barbati camasi roz, o baie roz - ca-i cam roz, recunosc - e un maare pas. Un fel de Marele Zid Chinezec, varianta mozaic roz-mov, care ii rade-n nas in fiecare dimineata. Dar ii place. Ne place la nebunie casa noastra. A iesit asa cum visam, primele zile au fost drog. Nu aveam mobila in casa, stateam pe jos cu paharele de vin, respectiv bere si ascultam concerte la maximum. Ne puteam permite, nu erau asa multi vecini mutati. Iar balconul e de vis, sa stai vara pana tarziu, cu aceleasi pahare in mana, sa te uiti dupa avioanele care pleaca sau vin pe aeroporturi, e di-vin.

Iar prietenii care te ajuta la mutat, petrecerile cu ei in casa noua, alergatul - tot cu ei - prin magazine dupa mobila sunt bonusul. In sfarsit pot veni la noi mai multi oameni, cand ne strangem toti, suntem o gasca taaare vesela.

Apoi, prin august, am aflat Vestea, ca sunt insarcinata. Aproape ca mi-a fost frica sa ma bucur, simteam ca se intampla prea multe lucruri bune. Ne-a busit pe amandoi plansul cand am vazut rezultatul testului de la farmacie. Eu am fost prima, eram singura acasa, apoi Adi, care dupa o seara cu baietii la bere, s-a oprit la o farmacie sa mai ia un test. Nu stiu cat de mult i-a priit berea, i-am trimis mesaj ca in drum spre casa ar trebui sa mai faca o oprire. Asa ca am avut inca o partida de lacrimi, pe la 3 noaptea.
Si de atunci m-au luat gandurile: o sa ne descurcam, o sa fiu o mama buna, eu inca ma simt copil, o sa fiu responsabila?

Nici acum n-am gasit raspunsurile. Dar primesc multe incurajari si ma gandesc ca daca miliarde de alte mame pot, pot si eu. Ce-i mare smecherie? Maica-mea nu mai poate de ras cand ma aude cu intrebarea asta. Stie ea ce stie! Pe 15 noiembrie am aflat ca o sa avem o fetita. Deja stiu ca-i o zvapaiata, se misca la greu. Miscarile astea ale ei ma ajuta sa constientizez faptul ca in curand o sa avem un patut de umplut. Adi ii zice "micul alien" - ieri, in a doua zi de Craciun - a venit si el la o ecografie si a vazut imaginile pe ecran. Cam arata a mici extraterestrii astia micii, la ecografii. Ii mai zice "hoata", se opreste din miscat atunci cand imi pune el mana pe burta. Mai face misto de el si dupa muuulta vreme de asteptat cu mana pe burta mea, baga o mana sau un picior, de-l face sa tresara. E o hoata simpatica! Partea mai putin buna e ca e iarna, iar prin geaca nu mi se vede burta. Asta inseamna ca in 41 sau in autobuz nu se ridica nimeni sa-mi dea locul. Si cateodata chiar as vrea sa stau jos, incep sa-i inteleg pe batranii care cer un loc. Cand o sa mi se intample minunea sa-mi cedeze cineva locul, o sa-i fac binevoitorului o poza.

Cam asta a fost anul 2013 pentru noi. Il asteptam cu maaare emotie pe urmatorul. Multumesc, bai, 2013!

marți, 3 decembrie 2013

A ce miroase?


Textul ăsta e unul special pentru mine. Am povestit ce-am păţit anul trecut, când m-a lovit o maşină. L-am scris in primăvara asta, a apărut in suplimentul Decât o Revistă, Omnivor. Între timp s-au mai schimbat unele lucruri. Creditul ne-a fost aprobat de bancă, acum avem casa noastră. Iar anul viitor, prin aprilie, o să avem și-o fetiţă. :)


A ce miroase?



De sfârşitul lumii, m-a lovit o mașină pe-o trecere de pietoni. În urma accidentului, am rămas fără simţul mirosului.



Ultimul miros pe care l-am simţit clar a fost cel de ţuică fiartă. Era 21 decembrie, era frig și l-am simțit tăios, ca pe-o lamă. L-am inhalat după ce am ieşit din staţia de metrou Preciziei, ultima de pe magistrala care leagă centrul Bucureștiului de cartierul Militari. Acelaşi miros l-am tras pe nas ani la rândul în Galaţi, de fiecare Sfântul Andrei, patronul spiritual al oraşului. Circulaţia maşinilor pe bulevardul Brăilei se oprea şi strada se umplea de tarabe cu ţuică fiartă şi vin fiert, iar eu și prietenii mei luam bulevardul la pas, până jos, pe faleză.
În ziua aceea mă duceam la Decathlon Militari să iau o trotinetă pentru Adrian, un băiat de 10 ani dintr-un program social pentru care urma să fiu Moş Crăciun. În spate aveam rucsacul preferat, alb cu flori roşii, luat de la Bruxelles acum vreo șapte ani, într-una din primele deplasări de reporter. În el aveam două dintre cadourile pe care le luasem deja pentru Adrian: o pereche de ghete şi o cutie din plastic în care era închis Beyblade-ul, un titirez cu tot felul de desene, un hit printre copii.
Adrian are 10 ani, vocea puţin gâjâită, iar părul negru, vâlvoi îi maschează zbenghiul de pe frunte. Merge zilnic la Asociaţia Ana şi Copiii, îşi face temele şi mănâncă ceva cald, alături de alţi copii în situaţia lui. Anul trecut, colegii de la radio au fost Moş Craciun pentru vreo 20-30 de puşti. Ca să aflăm ce vor, i-am pus să-i scrie Moşului. O parte din scrisori le-am luat eu de la Asociaţie. Au venit pe rând şi mi le-au dat. Adrian a tras cu ochiul în scrisoarea altui coleg, a văzut că trecuse o bicicletă şi s-a blocat. „Doamna, îmi puteţi da scrisoarea înapoi?” I-am dat-o, a căutat repede o masă, a găsit ceva de scris, a trântit scrisoarea pe ea şi după câteva secunde mi-a dat-o, mândru, înapoi. “Vreau şi-o trotinetă”. Atunci am decis că o să fiu eu Moş Crăciunul lui Adrian. Pe drum spre radio i-am studiat lista: o pereche de ghete de iarnă, mărimea 35, dulciuri şi jucării. Asta era varianta iniţială, cea îmbunătăţită mai conţinea trotineta şi “colecţia de bleiblei”.

Cu mirosul de ţuică fiartă în nări, m-am uitat în jur și am văzut că ieşisem greşit din metrou. Un vânzător m-a dumirit: ca să ajung în punctul dorit, trebuia să traversez strada Preciziei şi s-o iau printre nişte blocuri. Am trecut pe lângă dugheana cu ţuică, am trecut de-o linie de tramvai și m-am oprit în dreptul zebrei.
M-am uitat în stânga: erau câţiva metri buni până la maşina care venea înspre mine. Din dreapta, venea altă maşină, ceva mai apropiată, dar avea suficient timp să poată opri. Am păşit pe trecere, am trecut de prima jumătate a străzii şi am îngheţat. Şoferul care venea din dreapta n-avea de gând să frâneze.
Era un Matiz roşu, al unei firme care livra mâncare chinezească. Botul mașinii m-a lovit în zona mijlocului, m-a aruncat înainte și am aterizat pe spate, în plină stradă. Nu mi-am pierdut cunoştinţa, dar adrenalina îmi blocase mâinile şi picioarele. Mâinile măcar le vedeam, pe lângă corp, îndoite la 90 de grade. Starea asta a durat puţin. În jur vedeam o mulțime de capete aplecate; o fată care a sunat la 112 mă tot întreba cum mă cheamă. Am ştiut să-i spun.
După ce mi s-au deblocat mâinile şi picioarele m-am ridicat, deşi n-ar fi trebuit. Cursurile de prim-ajutor pe care le-am făcut m-au învăţat că un rănit nu se mişcă din loc până la venirea ambulanţei, pentru că ar putea avea probleme la coloană sau gât, iar mişcarea i-ar face mai mult rău. M-am sprijinit de fata care sunase la 112. Puteam merge, deşi abia mă ţineam pe picioare. Şoferul Matizului a tras pe dreapta şi am fost pusă de toți gură-cască să stau pe bancheta de lângă el. Tipul se uita tălâmb la mine, fără să zică nimic. Cineva mi-a spus că îmi curge sânge din spatele capului. Am dus mâna la locul indicat și când mi-am văzut mănuşile cu dungi murdărite cu sânge, am început să plâng.
A urmat un drum cu o ambulanţă SMURD la spitalul Universitar, radiografii, o ecografie şi palpări. Nu îmi rupsesem nimic, însă mă alesesem cu capul spart, o vânătaie urâtă la şoldul stâng şi cotul drept julit. O doctoriţă neurolog s-a uitat la rana de la cap, mi-a atins obrajii, mâinile şi m-a întrebat dacă simt atingerile. Le simţeam, aşa că rana mi-a fost pansată şi am fost trimisă acasă. Mi-a spus că-s tânără, că organismul se reface repede, că mă voi recupera şi fără internare.
Adi, logodnicul meu, venise după mine la spital. Când am ajuns acasă, m-a obligat să mănânc din ciorba de vită pe care o luase de la un restaurant de lângă bloc. Am înghiţit o lingură din lichidul fierbinte. Bucăţile de carne parcă erau din plastic, la fel şi bucăţile de legume. Am prins între dinţi şi niște frunze de pătrunjel, dar nu reuşeam să simt nicio aromă, niciun gust. Adi se dusese să-mi ia comprese sterile, așa că eram singură în casă. Nu puteam să-l întreb dacă ăia de la restaurant şi-au bătut joc de mâncare şi-au făcut-o fără gust. Am renunţat la ciorbă și m-am dus la biroul pe care ţinem parfumurile şi deodorantele. Mi-am băgat nasul în câteva dintre ele, am tras tare aer în piept. De mai multe ori. Niciun miros. Aerul era simplu, fără arome. M-am speriat rău. Ținându-mă de pereţi, m-am dus în bucătărie și am desfăcut o portocală. Mi-au sărit în nas picături mici din seva coajei, pe care apoi mi-am lipit-o de nas. Nimic. Aerul inspirat nu-mi dădea nicio informaţie. Am băgat o felie în gură și am simțit un gust dulce-acrişor, dar nicio aromă de portocală. Am început să plâng. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, că lovitura de la cap începe să-şi arate colţii.
Doctoriţa de la Urgenţă nu mă întrebase nimic despre miros, iar eu mă tot chinuiam să-mi amintesc dacă am simţit ceva cât timp am stat în spital. Când lacrimile mi-au ajuns în gură, am simţit că-s sărate. Mi-am plimbat limba în jurul gurii; eram sărată. Am gustat din sarea din bucătărie. La fel. Portocala era acră şi puţin dulce. Nu simţeam arome, doar sărat şi dulce, acru şi amar, atât cât mă ajuta limba. Când a ajuns şi Adi în casă, m-a găsit plângând în faţa casoletei de ciorbă de vită.
A doua zi am făcut un RMN care a arătat prezenţa unui cheag de sânge deasupra ochiului drept, în zona bulbilor olfactivi. Am revenit la Urgenţă, iar doctoriţa care m-a tratat mi-a explicat că în momentul în care am căzut pe spate şi m-am lovit cu capul de caldarâm creierul s-a zguduit în cutia craniană şi, în urma şocului, a apărut cheagul. Acelaşi cheag m-a băgat în spital pe 23 şi 24 decembrie, cu stări de vomă şi ameţeli puternice. Fiind singura pacientă din secţia de Neurochirurgie II, medicii aveau răbdare să-mi explice ce mi s-a întâmplat.
Cheagul de sânge deranjase funcţionarea bulbilor olfactivi. Ca să le aflu poziţionarea, am trasat cu degetele două linii verticale deasupra sprâncenelor, pornind de la colţurile dinspre nas. În partea dreaptă era drăcovenia de cheag, zidul care stătea în calea mirosurilor. Afecţiunea mea avea şi-un nume: anosmie – pierdere totală sau parţială a mirosului. Unul dintre doctori mi-a spus că e bine totuşi că nu sunt bucătar. Tot el i-a dat mirosului meu o lună. Dacă după o lună nu avea să revină, era posibil ca anosmia să fie permanentă. O viaţă întreagă fără miros şi gust.

***

Când eram mici, pentru mine și fratele meu, plecările la mare sau la munte erau adevărate ritualuri. Ne trezeam înainte de răsăritul soarelui, tata se bărbierea şi apoi pregătea sandvişuri pentru micul dejun şi drum. Bucăţile de pâine şi şuncă aveau miros de after shave. Îmi plăcea pentru că ştiam că urmau zile de vacanţă. Tot de casă mă leagă mirosul de leuştean pe care mama îl ciopârţea sâmbăta înainte să-l arunce în oala cu borş. Plăcinta cu două feluri de brânză, sărată și dulce, e specialitatea casei Tudor. Tata o face cel mai bine. Eu am început să-l imit cu ceva ani în urmă. Am adaptat reţeta, am pus mai multă brânză dulce, iar deasupra mai mult iaurt, bătut cu gălbenuş de ou. Zahărul vanilat, coaja de portocală rasă şi stafidele lăsate să se odihnească-n esenţa de rom câteva ore bune sunt însă stâlpii reţetei. De fiecare dată când îmi apropiam nasul de castronul plin cu compoziţie mă simțeam acasă, în bucătăria noastră mare, pe care tata reuşea s-o umple cu miros de plăcintă.
Tot de casă mă leagă mirosul de baltă. În Galați îl simţeam pe faleza Dunării, în Bucureşti, pe lângă lacuri. Era de ajuns să trag aer pe nas, să închid ochii şi eram pe faleză. Mirosurile m-au dus mereu în trecut; multe dintre amintirile mele sunt legate de anumite izuri. O vacanţă frumoasă în Grecia e L’Eau, de la Kenzo, ziua mamei înseamnă miros de zambile, Ajunul Crăciunului e miros de turte din zona Moldovei – simple, din faină şi apă, coapte pe o tablă, pe aragaz, înmuiate într-un sirop dulce, aromat cu esenţă de rom şi presărate cu nucă, coajă rasă de portocală şi zahăr.

***
După accident, au urmat zile în care m-am clătinat pe picioare ca un beţiv. Ameţelile apăreau de fiecare dată când mă ridicam, când păşeam, chiar şi când mă întorceam în pat de pe-o parte pe alta. Corpul mă durea la fiecare pas, orice mişcare trebuia s-o fac foarte încet. Mă buşea plânsul, înjuram printre dinţi şi mă întrebam cum a fost posibil să ajung în starea aia. Nările inspirau în continuare aer fad, mai cald sau mai rece, în funcţie de temperatură. În garsoniera închiriată aveam un brad mic împodobit, primul din cei aproape 10 ani de când sunt împreună cu Adi. Mă apropiam de brad, îmi băgam nasul printre crenguţe, luam ace printre dinţi, le sfărâmam şi aşteptam să văd dacă simt seva aia care pişcă puţin de limbă şi îţi umple nasul. M-a pişcat ceva de limbă, dar creierul meu refuza să-i spună nasului că era un brad.
Ceaiul devenise apă caldă, bananele erau chestii moi, puţin dulci, pieptul de pui la grătar era dulceag şi puţin sărat, cozonacul era dulce şi atât, ciocolata albă era doar zahăr. Chiar dacă mâncarea din farfurie devenise din plastic, senzația de foame n-a dispărut, iar stomacul făcea scandal, deşi nu-mi ardea să-l alimentez cu ceva. La ce bun să mănânci, dacă nu simţi nimic? Mâncam mecanic și am înţeles mai bine vorba aia, „foamea e cel mai bun bucătar”. Cea mai mare satisfacţie o aveam când mâncam castraveţi muraţi sau gogonele. Erau acre, acre, gustul cel mai intens pe care-l puteam simţi. Dar era doar ajutorul pe care mi-l dădea limba.
Bulbii olfactivi erau blocaţi de cheag. Celulele care-i compun sunt stimulate de mirosurile din jurul nostru. Informaţia este analizată şi trimisă mai departe în creier. Aşa ne dăm seama că o cremă fină are gust de ciocolată şi nu de vanilie. Creierul meu nu mai putea face asta. Îmi spunea doar că gust o cremă fină şi puţin dulceagă; aroma mi-eră străină.
Pe 12 ianuarie am făcut al doilea RMN, care a arătat că cheagul dispăruse. Lăsase câteva urme de fier în locul lui, normale, mi-a explicat o altă doctoriţă neurolog. Tot ea mi-a zis că e greşit să cred că într-o lună îmi voi reveni complet. Astfel de leziuni lasă urme, iar creierul are nevoie de timp să se refacă. A venit cu un alt termen: șase luni sau mai mult. Sau deloc.
***
În toată această perioadă, Adi a fost nasul meu. Tot el m-a facut să înţeleg că pierderea mirosului a fost răul cel mai mic care mi se putea întâmpla. Puteam să fiu la câţiva metri sub pământ sau să rămân fără vedere, fără auz sau paralizată. Întrebarea „a ce miroase?” îi este astăzi la fel de cunoscută ca „te iubesc”.
După ce am mai scăpat de ameţeli, m-am aventurat în bucătărie. Îmi place să gătesc, să potrivesc ingrediente în oală până iese ce vreau. Prima mâncare gătită după accident a fost o ciorbă de vită. Cubuleţele de carne nu-i spuneau nasului nimic, nici morcovul, ardeiul roşu, ţelina sau păstârnacul. Ceapa m-a făcut să plâng şi atât. Am insistat şi am tras pe nas aburul venit din oală după ce am aruncat toate legumele. Nimic. Am reuşit doar să-mi umezesc faţa, ca şi cum aş fi făcut o baie de aburi cu apă chioară. Adi a ras însă repede o primă farfurie de ciorbă. La fiecare lingură mă uitam fix la el, să-i percep reacţiile. Cand a terminat a mai cerut o porţie. L-am pus să jure că nu o face doar pentru a mă simţi eu bine. Mi-a zis că a fost una dintre cele mai bune ciorbe pe care le făcusem vreodată. Pe moacă mi-a apărut cel mai mare zâmbet de după accident.
La începutul lui februarie mergeam pe stradă când nasul m-a făcut să întorc brusc capul după cineva care trecuse cu o ţigară în mână. Am aşteptat să ajung la radio şi m-am dus glonţ lângă nişte colegi care fumau. Acelaşi semnal, era un miros foarte slab, urât, greţos, pe care nu-l mai simțisem niciodată. Nasul meu se dezgheţa. Chiar dacă era slab, era primul semnal pe care-l simţeam de la accident şi m-am bucurat enorm că nu era totul pierdut, că rotiţele creierului se pun din nou în mişcare. M-am gândit că poate e ca atunci când se ia apa mai multe ore la bloc şi când vine e murdară. Probabil așa urma să fie şi cu mirosul; o vreme voi simţi toate duhorile din lume şi apoi gata, miresmele florale mă vor face să uit de coşmar.
Pe la mijlocul lui februarie, un neurolog cu recomandări bune mi-a explicat ce mi se întâmplă: celulele bulbilor olfactivi s-au distrus din cauza cheagului. Chiar dacă gâlma de sânge s-a retras, locul a rămas dezgolit, iar acum celulele sănătoase din jurul celor sfărâmate trebuie să le ia locul. Creierul meu trebuia să înveţe din nou să recunoască mirosuri, făcând exerciții. Doar așa puteam să-mi învăţ celulele noi cum să simtă.
Adi îmi pregătea farfurii cu pătrunjel tocat, mărar, leuştean, banane, portocale, ardei, pahare cu vin, bere, spirt sau oţet. Am reuşit să îmi dau seama, după momente bune de analizat şi mirosit cu ochii închişi, că în farfuria de sub nasul meu e leuştean proaspăt tăiat.
Exerciţiile continuă şi azi. Când trec pe stradă pe lângă gherete cu gogoşi, îmi dau seama că am în jur un miros de aluat prăjit. Parfumurile încă nu pot să le disting. Însă pot să spun dacă este unul proaspăt, curat, clar sau dacă este dulce, moale. Apare acel miros urât pe care l-am simțit la țigară, iar apoi o nuanţă tăioasă, ca şmirghelul, dacă parfumul este fresh. Nuanţa e molatecă, fină, trece pe lângă nas ca o bucată de mătase dacă parfumul este dulce.
Gustul însă nu a câştigat nimic; din contră. Cand beau cafea sau mănânc ciocolată apare semnalul greţos şi strică toată treaba. Cafeaua de dimineaţă, băută dintr-o cană mare, cu model colorat, cu ochii pe geam și cu gândul la ziua ce începe era unul dintre tabieturile mele preferate. Astăzi beau cafea doar pentru că trebuie să mă trezesc. La fiecare gură strâmb din nas ca şi cum aş da pe gât o lingură de pelin combinat cu miere, tratamentul pe care mi-l aplicau ai mei când eram mică, pentru a scăpa de viermişorii intestinali.
Nici bere nu prea mai pot să beau. Gura mi se umple de amăreală. O iubeam şi pe bere. La vin lucrurile stau altfel. Îmi place cel roşu, sec. Când îl beau simt alcoolul tăios, iar gura mi se face pungă.
La fel de mult îmi place că în tramvaiul cu care vin la muncă nu mai simt mirosurile urâte. Într-o seară mă întorceam acasă, iar în tramvai a izbucnit o ceartă între două doamne pe motiv că una dintre ele nu se spălase de ceva timp. La un moment dat a decis să vină pe unul din locurile din spate, să scape de gura lumii. Acolo eram eu şi alţi câţiva călători, care şi-au acoperit imediat nasul şi au eliberat scaunele. Rămăsesem eu şi doamna mirositoare, plus nişte geamuri deschise în grabă de cei care dăduseră bir cu fugiţii.
Ăsta e unul dintre momentele haioase; sunt însă altele mai puţin hazlii.
Îmi place la nebunie mirosul de casă nouă, de var proaspăt, de mobilă nouă, de vopsea, glet şi acetonă, iar pe astea tocmai le-am ratat. Suntem pe cale de a avea apartamentul nostru, într-o clădire nou-nouţă; aşteptăm doar aprobarea creditului de la bancă pentru a ne putea muta. Am intrat de zeci de ori în el, am inspirat până m-au usturat nările, am tras pe nas praf rămas în urma gresiei sfărâmate. Nimic. Nici măcar semnalul urât nu apare.

***

Ghetele și titirezul au ajuns la Adrian chiar în seara accidentului – a venit după ele la spital un coleg de la radio. În seara aia, pe 21 decembrie, holul radioului s-a umplut cu puştii de la asociaţia Ana și Copiii, care veniseră să se întâlnească cu Moşul. După ce am ieşit din sala de Urgenţe, mă bâţâiam atât de tare pe picioare, încât Adi m-a pus să stau pe un scaun în holul spitalului. Am primit un telefon din radio și la celălalt capăt se auzeau colindele copiilor. Ăla a fost primul moment în care m-am bucurat că trăiesc, că pot să merg, să văd, să aud, şi că am lângă mine oameni care mă iubesc.
Pe şoferul care era la volanul Matizului am vrut să-l dau în judecată, să-i cer despăgubiri, dar m-am răzgândit după ce am început din nou să simt mirosuri. M-am concentrat asupra recuperării și n-am mai vrut să mă mai întorc pe zebra aia nenorocită. În mai, m-am întors în zonă, să-i cumpăr lui Adrian trotineta promisă și să i-o dăruiesc de Paște, dar de data asta am ieșit corect din metrou.
De multe ori însă mi se întâmplă să mă întorc în ziua accidentului şi chiar mai înainte, la ziua în care am luat scrisorile de la copii. Aş fi încheiat-o alfel, dacă Adrian nu şi-ar fi luat scrisoarea înapoi, să treacă trotineta pe listă? În acelaşi timp îmi dau seama cât m-a ajutat rucsacul umplut cu ghetele şi titirezul puştiului. A fost ca o pernă între coloana mea şi caldarâm.
Psihologii au o etichetă pentru tot procesul ăsta din capul meu: ruminaţie îi zice, întoarcerea pe toate părţile a evenimentului, frământarea lui ca pe o cocă, până când devine un gogoloi toxic. Știu că trebuie să renunţ să analizez la milimetru ce s-a întâmplat şi să merg mai departe. Lucrez şi la asta. Doctorii mi-au spus că o să ajung să îmi recapăt complet mirosul, dar durează. E nevoie de răbdare şi exerciţii.
Nu pot însă să nu mă gândesc la ceva – cum o să ştiu când viitorul meu copil o să facă caca pe el? Am văzut că mamele îşi apropie nasul de funduleţul celor mici, chiar dacă sunt îmbrăcaţi, şi-şi dau seama imediat dacă e nevoie de un scutec nou. Cum o să-mi dau seama dacă mâncarea pe care i-o voi da copilului nu-i stricată? Cum o să-i miros pielea de bebeluş?
În acelaşi timp, sunt recunoscătoare că sunt vie, aproape întreagă și că am în Adi un nas de împrumut, gata oricând să verifice dacă bucata de pui din frigider miroase ciudat şi, dacă este cazul, să comandăm o pizza.

joi, 28 martie 2013

Vecinii mei, niste artisti

La etajul 3, in fata liftului, e o jungla. Prima data m-am speriat de toate buruienile alea. Dupa aia am vazut tablourile....











La etajul 2 oamenii sunt un pic mai practici...de ce sa uzi atatea buruieni? In plus, ei au palmieri, sa moara de oftica aia de deasupra. Mi-a placut in mod deosebit cum au desenat in jurul caloriferului :)


miercuri, 27 martie 2013

Cal free

Mic dejun cu Oana

10 dimineața, frig, fleoșcăială, frig din nou - că-i important - o aștept pe Oana la gura de metrou de la Universitate.

Urma să luăm micul dejun. Începuturile de zi au ceva aparte, toți oamenii sunt în aceeași situație, oarecum, încearcă să se rupă de somn. Îmi place să mă holbez în tramvai, să văd cum reușește fiecare chestia asta: unii și-au aruncat repede hainele pe ei, alții s-au studiat mai atent în oglindă, alții n-au avut timp să mănânce acasă și au cumpărat ceva pe drum, unii au trecut repede la studiat tâțele din ziare. E un fel de tropăială, ne încălzim să ne aruncăm într-o nouă zi. Zilele în care iau micul dejun așa cum trebuie sunt de vis. Tropăiala perfectă pentru mine!

Iar micul dejun cu Oana a fost prilejul numa' bun de hăhăială :)

miercuri, 20 martie 2013

Dante, the cat vs DJ Pisi

Dj Pisi - pisica tampitica de la radio - sta pe rucsaul meu, de fiecare data cand il prinde. Ii mai trag teapa si-mi iau poseta in unele zile, pe care nu prea poate sa stea.

Cand ajung acasa, Dante, the cat trage pe nas mirosul rucsacului si se uita cam asa.....



vineri, 15 martie 2013




Astept ziua in care o sa pornim in cautare de gresie si faianta.


Intre timp am auzit asta intr-un autobuz, un pusti vorbea cu o doamna, probabil bunica: "azi l-am invatat pe h mare, de mana". Am stat putin sa ma gandesc cum se face h mare, de mana....si dupa aia k mare...

marți, 12 martie 2013

Ziua "nasului"

Azi e ziua unui om special, a "nasului" meu :)


Ciulinii roz

Pomul din fata ferestrelor e mare magician, are ciulini roz. Banuiesc ca nu miros. Eu zic asa: saracul pom stie ca mi-am bulit putin creierul si a zis ca anul asta sa faca niste ciulini in loc de flori, sa nu ma vada trista ca nu-i pot mirosi florile.


Draga pom, iti multumesc!

Noutati: am inceput sa simt un semnal, e un miros - acelasi - pe care-l simt atunci cand in preajma mea apar mirosuri puternice, fum de tigara, cafea, parfum. Un doctor mi-a zis ca pana in vara imi recapat mirosul, ideea e ca celulele din jurul zonei lovite trebuie sa preia functia celor bulite. Trebuie sa invat din nou sa miros....cateodata ma trezesc vorbind singura, de fapt cu nasul meu: "hai bai, aia e ceapa, nu-i cafea"...si tot asa :)

luni, 11 februarie 2013

Fluturii

Tinta pe 2013: sa ma vad in vitrina la Loto!




Duminica, Gara de Nord, pachet de la ai mei, ganduri despre casa, despre cum sa facem rost de bani si....o agentie Loto. Poate castigam la Loto, da-mi niste bani sa iau un bilet! Scot un pix din buzunar si-mi vars dracii pe bilet, pun numai cifre din ziua mea de nastere si iese imaginea alaturata.

Esti nebuna, ti-ai batut joc de bani, cine mai pune cifre ca astea?! - prima reactie

Seara, cu niste prieteni, printre beri, vin si floricele, TVR dat pe mute, vad trei dintre numerele mele. 1, 3 si 8. Avantaj eu: 30 de lei.


Se cheama ca am viziune!

miercuri, 6 februarie 2013

Anosmie, musca-ma de fund!

In ultimele zile am auzit o gramada de glume pe seama starii mele.....a anosmiei, asta-i termenul pompos, lipsa mirosului adica. Glumele ma ajuta cel mai mult, le prefer de o mie de ori unei priviri pline de mila. Azi am auzit cea mai tare gluma, rad si acuma: "ai ajuns la 30 de ani si deja ti-ai pierdut mirosul". Geniala! Posesorul a primit si replica mea, in plin: "macar eu nu ma dau cu crema pe la ochi. inca".


Au mai fost cateva bune: acum nu mai poti spune "fata aia se imbraca fara gust".... sau....miros ceva (in sensul ca ceva e in neregula). Toate au venit de la oamenii de la radio, au stilul lor inconfundabil de ma face sa rad.

duminică, 3 februarie 2013

Oameni care iti pun un zambet pe moaca


Am mai zis pe aici, in decembrie am intervievat oameni care fac lucruri frumoase. Nu neaparat iesite din comun. Toata luna am plutit. Ziua luam interviurile si le editam acasa, noaptea. Chiar daca pe final am trecut prin clipe grele, acum imi dau seama ca nimic nu-i intamplator. Mai jos sunt alte doua interviuri. Primul e cu Anca Stefan, ea a infiintat ONG-ul REACT, de la ei am invatat cate ceva despre acordarea primului ajutor in caz de accidente. M-au chemat pe la inceputul anului sa-mi arate notiunile de baza. Anca a terminat Medicina, dar a renuntat la spital si a infiintat REACT. Tot ei se implica in campanii de donare de sange. Stiu ca suntem asaltati de ONG-uri, dar faceti-va timp sa voluntariati sa ajutati. Sentimentul de dupa....



Dumnealui e Daniel Dobrica, vatman pe tramvaiul 41. De 18 ani circula pe linia asta. Sunt fanul lui!

sâmbătă, 2 februarie 2013

Compunere cu zmeu

Multi dintre putinii vizitatori ai blogului - s-o tin minte p-asta - ajung aici cautand pe google "compunere cu zmeu", "compunere despre zmeul din poveste".

Dragi copii, imi pare rau sa va dezamagesc, n-am scris nicio compunere pe care s-o folositi la scoala! Zmeul meu nu-i cu sapte capete, e din ala de il inalti, zboara, e oarecum liber, ca-l tii cu o franghie.

Daar, spuneti-mi ce va trebuie, poate va ajut. Ma ofer sa scriu o compunere/doua, sa vedem cum merge. O scriu, o duceti la scoala si-mi spuneti ce nota ati luat :)

In drum spre radio

...de dimineata, in 41, o cersetoare i-a dat altei cersetoare covrigul pe care-l primise de la un calator, cu cateva statii inainte.


La intrarea in Herastrau, doi maidanezi alergau o veverita. Saracii, chiar credeau c-o s-o prinda, au pus frana brusc in dreptul copacului in care s-a urcat codata. S-a pisat pe ei, cum ar veni.

vineri, 1 februarie 2013

Prietenii cu blana...si cu pene

Umflatul din Ajunul Craciunului









Mancatorul de paine cu unt, tot din Ajunul Craciunului (i-a cam ramas untul pe cioc, acolo n-am avut cum sa-l ajut :))



Domnita din ziua Craciunului




Diva de la radio, DJ Pisi, aspiratorul de likeuri pe facebook. Ziua (cand nu doarme in productie) isi face veacul pe o geanta veche de Marantz, langa calculatorul meu. Cand vede un rucsac nou, il incearca si p-ala. Asta rosu e foarte nou.

Hahaiala



Agentul 007

....adica Dante, the (fat) cat

marți, 29 ianuarie 2013

Asculta!

Ne-am mutat, nu mai stam langa stadionul Ghencea, stam la cateva strazi distanta. Acolo am lasat insa babutele cu zarzavaturi si bors si flori. Si aerul conditionat pe care faceam oameni de zapada iarna. Iarna asta n-am facut niciun om de zapada, cred ca as enerva trei sferturi dintre cunoscuti, dar as mai vrea o ninsoare zdravana, sa pot face un om de zapada decent. Pe babute inca le mai pot vedea, daca m-as mobiliza in weekend inainte de ora 9 dimineata.

Pana atunci aud povestile doamnelor din blocul in care stam acum. Cum ma prind, la lift sau la ghena, imi mai spun bucati din povestile lor. Doamna din capatul palierului a fost telefonista, facea legaturi importante, o alta doamna pe care am intalnit-o doar la parter, la lift, mi-a povestit ca un picior n-o mai asculta. A fost croitoreasa si de la apasatul pedalei i-au cedat muschii. De aia iese mai greu din lift.


Mai sunt si vanzatoarele de la Mega Image, noul magazin unde ne oprim seara. In Ghencea era Albinuta. Au o politica bine trasata - sa fiti politicosi cu clientii. Numai uneia dintre doamnele de acolo ii iese chestia asta natural, o cheama Ana, scrie pe ecuson. Imi aminteste de ai mei, care au o mica afacere in Galati. De la ei am invatat cum sa vinzi chestii, mai ales de la taica-miu, care are un mare dar de a nu vorbi cu noi - cu mine si cu frate-miu - in schimb poarta convorbiri nesfarsite cu clientii, mereu cu glumele la el. Am momentele mele de glorie, cand reusesc sa vorbesc cu el, parca as complota sa pun o bomba si am planul perfect, asa ma simt. Na, trebuie sa stii sa asculti, babutele, telefonistele, croitoresele, clientii, franele de masini, sunt toate mesaje.

joi, 24 ianuarie 2013

Noaptea de bantuit Youtubeul

pentru suturi in fund. pana la asta, am gasit si altele, le pun si pe ele mai incolo, dar am dat si peste Furtado, mereu am zis ca are ceva ciudat


Intersectii


Vezi unde se intersecteaza cercurile, hasureaza locul comun....franturi din lectiile de pregatire la matematica din liceu. Pentru mine au fost inutile, tot cat am vrut si cat am putut am invatat. Dar mi-au aratat altceva...mai ales notiunile de geometrie...aia mi-a placut. Stiu sa vad in spatiu si stiu sa vad spatiile comune. Pietele de rusi si moldoveni sunt unele dintre ele.




miercuri, 23 ianuarie 2013

Sunete

Anul asta se implinesc 8 ani de cand lucrez in radio, la Europa FM. Tin minte ca in timpul facultatii ii ascultam speriata pe unii colegi care spuneau ca de mici visau sa lucreze in televiziune sau radio. Eu nu-mi facusem niciun plan, in copilarie am zis ca-i mai bine s-o ard aiurea, dupa aia vad eu ce fac.


Daca tot am intrat la jurnalism, eu venind dintr-un liceu economic, am zis ca totusi ar fi bine sa am si eu un raspuns la intrebarea "Tu ce vrei sa faci dupa facultate?". Raspunsul pregatit era: sa scriu. Imi si placea. Inca imi place, n-am lasat deoparte de tot presa scrisa. Numai ca drumul asta al meu m-a dus in alta parte...la radio.

Maica-mea a fost cea mai fericita, ea e mare fan radio, pana sa lucrez eu la Europa FM stia toate vocile de la Radio Romania Actualitati, la noi in casa se asculta radioul, in bucatarie. Na, ca pot spune ca si eu in copilarie am cochetat cu radioul, nu insa atat de tare incat sa zic "fratilor, uitati-va atent la mine, eu voi fi in acea cutie dupa ce termin facultatea!".


Si am ajuns la radio, meseria de reporter de radio ma lasa sa fac ce am vrut eu mereu: sa suprind reactii, sa ma fac mica intr-un colt, cu reportofonul in mana, sa descos oameni, iar la final sa construiesc o poveste numai din sunete.

Din septembrie anul trecuut, teoretic am alta functie: producator. Ma ocup de emisiunea "Drum cu Prioritate", de la 17 la 20, gazda e Radu Constantinescu. Din septembrie, grila Europa FM s-a schimbat foarte mult, emisiunile sunt mai vii, avem mult mai multe interventii cu invitati, reportaje, putem spune povesti frumoase cu oameni simpli. Si asta se intampla in toate programele. Asta fac eu de atunci, in fiecare zi pregatesc emisiunea. Insa tot reporter imi place sa spun ca sunt.

Acum au venit sondajele.....toate programele radioului au crescut. Bucurie mai mare nici ca se putea! Munca noastra n-a fost in zadar, iar oamenii ne-au aratat ca inca vor sa asculte ceva....normal.

Toata luna decembrie a fost o nebunie, am luat reportofonul si am realizat rubrica "Mandri de Romania", o gasiti pe site, cu toate reportajele. Mai jos e unul dintre reportajele mele preferate - cu o operatoare de la 112. Na, soarta! Mult timp o sa rumeg luna aia, ca a fost ca un carusel si abia acum se asaza gandurile.






luni, 21 ianuarie 2013

Nasul meu e in vacanta

Astazi se face o luna de cand nu mai simt mirosuri si mare parte din gusturi, prind doar dulcele, saratul, amarul si acrul. Tin bine minte ultimul miros, simtit pe 21 decembrie - cel de tuica fiarta. Trecusem pe langa o dugheana care vindea asa ceva si mi-a ramas in cap. De atunci - nimic. Am descoperit ca e ceva in neregula cu mirosul in seara aia, am incercat sa mananc o ciorba si patrunjelul nu-l simteam. M-am aruncat printre niste sticle de parfum...nimic. Am crezut atunci ca o fi din cauza socului, ca o sa-mi revin. Pana acum nu s-a intamplat asta. Doctorii de la Universitar m-au facut sa cred ca daca intr-o luna nu-mi revin, e posibil sa raman asa. Un alt doctor mi-a spus ca ar dura sase luni. Acum ma agat de astea sase luni. E ciudat, incerc sa-mi creez stocuri de amintiri de mirosuri. Imi place mult cafeaua, cui nu-i place? Pe ea o tin cel mai bine minte si incerc sa asociez ce am in memorie cu gustul de amarui pe care-l simt cand o beau. Berea n-o mai pot bea, amareala e prea intensa. Tin minte mirosul, dar e ceva care ma opreste sa iau si a doua gura. Bere, imi pare rau, deocamdata ne cam despartim. Cu vinul e altceva. Imi place cel sec, rosu, gustul acrisor - amarui ce-mi ramane in gura, asociat cu memoria gustului soiului preferat....combinatia perfecta la o petrecere, pot parea normala. Apoi mai tin minte leusteanul, pe care il iubesc, patrunjelul si mararul. Tin minte ca in adolescenta, cand am pus eu prima data mana pe oala de bors de acasa, am pus marar la ciorba. Dupa cateva linguri, ai mei s-au declarat invinsi si mi-au zis verde-n fata ca am ratat reteta. Mai tin minte si cateva mirosuri de legume si fructe. Cel mai nasol e cand imi desfac o portocala, mirosul ei stiu ca e destul de puternic si nici chiar daca o tin aproape de nas nu simt nimic. Azi mi-am dat seama ca nasul nu-i neaparat facut pentru mirosit parfumuri. Am gatit ceva si am folosit o carpa pentru a tine locului o oala, pe aragaz. Am realizat destul de tarziu ca focul atinsese carpa de bucatarie, n-a luat foc, dar nici mult nu mai avea. La mine-n nas, blank. Si mai sunt mancarurile. Sunt mancacioasa si pofticioasa si imi plac dulciurile aromate. Acum mananc doar ca trebuie. Mi-e putin teama de reactia pe care o s-o am la primavara, cand o sa vad copacii infloriti. In fiecare an trageam pe nas pana ameteam mirosul copacilor de pe strazi. O sa vad atunci. Mirosul parfumului lor parca il am vag in cap. Si mai am un regret - ca nu pot simti mirosul caselor noi, ala de mobila noua, de var si de vopsea. E destul de ciudat pentru ca mirosurile complicate, cum ar fi parfumurile, obtinute prin amestecuri de arome, nu le mai tin minte. Mi-am luat un parfum nou inainte de accident, mi-a placut mult - care s-a mai dovedit si a fi de barbati in cele din urma si eu n-am stiut - iar acum n-am nici cea mai vaga idee cum miroase. De altfel nu tin minte niciun parfum folosit pana acum. Tin minte doar mirosuri simple. Dar, cum am mai zis intr-un post, am "nasul" extra, pe Adi, ma ajuta, incearca sa-mi descrie mirosurile locurilor in care mergem. A, mai e un miros pe care-l tin minte - cel de balta, ala pe care nu-l suporta bucurestenii cand trec pe langa un lac statut. Imi place si-l tin minte. Tot am impresia ca mirosurile astea simple pe care le-am insirat eu aici trebuie sa le repet zilnic, sa nu le uit si pe ele. Si incep dimineata cu inventarul: cafea, leustean, patrunjel, marar, portocala, miros de balta.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Ghid: cum sa-ti faci casa urata

....primii pasi: te muti in ea si-o lasi asa, nu dai cu var si vopsea, pe jos lipesti niste linoleum sau mocheta, culori inchise, sa nu se vada murdaria. Urmatorii pasi: incepi totusi sa faci ceva, dezastruos. De exemplu: intr-o camera destul de mica varuiesti peretii in culori inchise, pui mobila cat mai multa si cat mai urata, faci pe dracu-n patru sa incapa si canapea si fotolii. Daca nu incap, scoti usa si daca intre timp te-a palit harnicia spargi intrarea in camera si-o faci tip bolta. Rotuuunda! Caloriferele nu le bagi insa in seama. Nu conteaza ca-s vechi si ingalbenite, ba chiar negre pe alocuri. Lasa-le asa, pune-le repartitoare! Inca un pas: pentru cei cu zvac si tarnacop - spargi peretii. Bucataria saraca e prima care iese in cale entuziasmatului cu tarnacop. Numai ca ii piere cheful dupa un timp, cand vede ca e mult de dat jos si la bucatarie darama doar jumatate dintr-un perete. Ala care da spre holul de la intrare. Si zice " lasa ca fac asa un fel de barulet aici". Numai ca intre timp pe bucata aia de zid ajunge sa puna tot felul de nimicuri: facturi, fructe, figurine, chestii care incep cu "f" imi vin acum in cap. Asa ca cine intra in apartament are vedere full HD in bucatarie, care nu arata ca la Ikea. A, si cand se opreste entuziasmatul din daramat si decide sa lase jumatate din peretele ala de la bucatarie, mai spune ceva inainte: "Ceausescu stia sa construiasca blocuri, pereti grosi!". Aia e! La balcon, pentru ca in fata sunt blocuri, lipesti pe geamuri o folie care imita un model de vitraliu. Si prin care lumina abia intra. Lasa ca avem becuri in casa, la ce ne mai trebuie lumina naturala? Sa nu vada vecinu' ce am eu in casa. Dormitoarele au un pat, logic, iar daca mai ramane loc - si-un fotoliu. Neaparat in dormitor trebuie sa te strecori printre mobila, spatiile generoase n-au ce cauta aici. De bai nici n-are rost sa mai zic: ti-e frica putin sa intri, vezi microbii din reclame, cu furculita si cutit in mana. Cred ca a fost prima data cand m-am bucurat ca nu pot simti mirosuri. Oamenii pe care i-am vazut eu in casele alea nu erau batrani, asa ar fi avut poate o scuza ca i-au lasat puterile. Erau oameni la 40 de ani, care ar fi putut sa varuiasca peretii in alb, sa nu mai puna la geamuri jaluzele de birou, sa agate o perdea de in, simpla, alba, costa si mai putin. Curiozitatea vecinilor poate fi oprita cu o draperie, simpla si ea, in culori deschise. Usile nu trebuie neaparat schimbate, dar pot fi vopsite in alb. La fel si caloriferele. Sunt atatea solutii simple si care nu costa o avere... Imi doresc atat de mult sa am peretii mei, am mai scris eu asta pe aici si mi-e ciuda cand vad ca unii care au peretii aia isi bat joc de ei. Cred ca acum inteleg mai bine de ce vad priviri triste pe strada. Daca nici acasa nu te asteapta un spatiu cald, atunci unde? Astia sunt niste pasi simpli, prin care iti poti urati casa. I-am descoperit pentru ca vrem si noi sa ne cumparam o casa. Vrem un apartament cu trei camere. Am inceput cautarile cu imobile noi, dar am zis sa nu le eliminam de tot si pe cele vechi. Faza e ca oamenii astia care si-au uratit de-a lungul timpului casele cum au putut ei mai mult cer si niste preturi foarte mari. Atunci cand dai de un apartament normal, varuit, curat e bagat la categoria lux, adica un pret si mai mare. Si apartamentele nou construite au hibele lor, avem insa noroc ca avem langa noi niste oameni care au ochiul format si ne pot spune care sunt defectele ascunse. Daca aveti vreodata nevoie de o parere avizata, dati-mi un semn, vi-i recomand din tot sufletul. Cautam in continuare si incerc sa-mi potolesc avantul de a cauta mobila si decoratiuni mai intai :)

luni, 7 ianuarie 2013

Multumesc!

Sunt cel mai norocos om de pe lumea asta. Sunt inconjurata de oameni minunati. Stiam asta, dar luna trecuta, de sfarsitul lumii, un marker a subliniat oamenii frumosi din viata mea. M-a lovit o masina in timp ce traversam o strada. Lovitura a fost destul de puternica, in urma accidentului m-am ales cu vreo 3 zile de spitalizare - printre care una fix in Ajunul Craciunului - ameteli, stari de voma. Tot de la accident nu mai simt mirosuri si gusturi. M-am lovit la cap, iar in urma socului mi s-a format un cheag de sange deasupra ochiului drept. El ar fi de vina pentru lipsa mirosului. Cand mananc, simt doar sarat, dulce, acru, amar, atat cat ma ajuta limba sa percep. Sunt insa norocoasa ca am scapat cu viata, desi am aterizat pe spate, nu mi-am rupt nimic. Incerc sa merg pe linia aia cu plusuri, cred in continuare ca intr-o zi o sa simt din nou mirosuri. Doctorii spun ca sunt sanse sa-mi revina, sunt sanse sa raman asa. Cam asta-i markerul care a scos si mai mult in evidenta oamenii din jurul meu. Telefoanele primite, mesajele, vizitele la spital m-au ajutat enorm. Si am inteles acum despre ce-i Craciunul. E despre familie si prieteni, ma rog, p-asta am auzit-o, dar acum am si simtit-o. De fel sunt destul de puternica, dar gandul ca totul se putea termina altfel ma doboara. Mi se taie picioarele. Toti oamenii astia mi-au intins fiecare cate o mana. Si mai e un om, mai special. E Adi, cel care si-a stapanit spaima si a facut fata momentelor de asteptare pe holurile spitalului. De cate ori ametesc, de cate ori ma trezesc noaptea plangand din cauza imaginii masinii, care-mi revine mereu in cap, el e acolo sa ma stranga in brate, el e echilibrul meu. Si tot el e "nasul" meu. "A ce miroase?", aude intrebarea asta destul de des. Vreau sa le multumesc oamenilor frumosi din viata mea, care m-au ajutat si ma ajuta sa trec peste toata treaba asta. Sunteti foarte tari, bai nene! :)