marți, 28 iunie 2011

În zgomotul roţilor de tramvai

O lume mică poate să încapă şi într-un vagon de tramvai. E lumea de la capăt de Ghencea, care încape dimineaţa într-un vagon din tramvaiul 41. Îi provoc pe cei care nu mă cred să facă o probă. Nimic nu egalează farmecul celor 14 staţii ce leagă Ghencea de Piaţa Presei Libere. Sunt 14 staţii pe care am norocul să le străbat zilnic de acasă până la serviciu. Vă poftesc în lumea mea mică şi neobişnuită! Cui nu îi place, să coboare la prima!

Dis de dimineaţă, urcă în tramvai un tip îmbrăcat cam subţire pentru iarna de afară, are doar un tricou pe el şi o pereche de pantaloni, fără o haină mai groasă. Ţine în mână ziarul „Click“. Se propteşte într-o bară de susţinere din tramvai, trece rapid prin paginile ziarului, îl pune pe-un scaun liber, îşi scoate tricoul, îl agaţă de-o bară şi porneşte prin tramvai. Este cerşetor şi cere bani pentru o operaţie estetică. Pielea seamănă cu o bucată de cauciuc arsă, iar povestea lui zice că s-a electrocutat când era mic, vinovat fiind un cablu de câţiva mii de volţi. Reacţiile pleacă de la întorsul capului până la „pune, bă, ceva pe tine, nu vezi cum arăţi?“. După ce dă o tură de tramvai, vine în locul în care şi-a lăsat tricoul, îl îmbracă, coboară şi în staţie caută următorul tramvai.

El este unul dintre cerşetorii pe care îi văd zilnic în tramvaiul 41, ce leagă Ghencea de Piaţa Presei. Sunt 14 staţii şi le parcurg pe toate ca să ajung la serviciu. Am punctele mele fixe în care aştept în staţie. Teoretic, tramvaiul ar trebuie să se oprească astfel încât eu să fiu prima în faţa unei uşi, e musai să prind un scaun liber, pentru că altfel aş ajunge conservă. Un coleg ştie că merg de la un capăt la altul şi mi-a sugerat să-mi fac un tricou pe care să scrie „merg până la capăt“. S-a gândit mai bine şi a zis că-i interpretabil.

Din grupul cerşetorilor mai face parte şi-un alt tip care are un text simplu, „mi-e foame, mi-e foame, mi-e foame“. Cred că se bazeză pe faptul că lumea îi va da ceva numai să tacă. Într-o zi o doamnă a înţeles mesajul, a scos o pâine din sacoşă şi i-a întins-o. Băiatul a refuzat-o dând energic din cap şi a coborât rapid din tramvai. Era să arunce cu pâinea după el doamna aia, iar în urma lui s-a iscat o adevărată dezbatere despre cerșetori. Concluzia: „păcatul lui“.

Tot la capitolul ăsta intră și-un tip care cântă, zice el, în franceză. Eu îi zic francezul, are de multe ori pe cap o bască ce-l face să aducă cu un străinez cu accent. Urcă în tramvai, se aşază bine şi începe să bălmăjească ceva aproape de franceză, finalul e mereu lung si apăsat, să fie sigur că-l aude cineva. Trece apoi rapid printre călători, nu-i dă nimeni nimic niciodată, probabil şi din cauza vitezei. Cred că ar fi mirat dacă i-ar întinde cineva un ban.

New entry pe segmentul cerşetori sunt cei care vin, îţi pun în braţe o icoană mică, trasă în plastic şi un bileţel pe care scrie că cel care ţi-a pus pleaşca în braţe nu poate vorbi şi nu aude, dar că ar fi recunoscător dacă i-ai cumpăra icoana cu 2 lei. Icoana e sfinţită, să fim înţelesi. N-ai cum să ripostezi, într-o fracţiune de secundă te trezeşti cu icoana în braţe. E o veche metodă folosită până acum în trenuri, numai că acolo oferta era mai variată: puteai să cumperi pixuri dacă icoana nu-ţi era pe plac, tot era ceva. În tramvai pesemne că lumea e mai evlavioasă. Domnul plasator se duce până în fundul tramvaiului, aruncă icoanele pe unde poate, apoi se întoarce pentru a culege roadele. Nu prea culege, că lumea e puţin cam deranjată de metodă. Nu cred că o să ţină.

XXX

„Ace, şurubelniţe, ochelari de sudură … avem!“

Pe ramura de retail mai sunt şi vânzătorii de orice, cu un echilibru fantastic. Au o cutie mică în mână, unde au expuse produsele, un fel de vitrină pentru ei. În spate cară o sacoşă mare, din rafie, depozitul de unde servesc clienţii. Oferta e variată, şerveţele parfumate, umede, plasturi, pixuri, brichete mici cu lanternă, brichete mari tot cu lanternă, ace, şurubelniţe, evantaie, plasturi pentru dureri de spate. Cel mai bine se vând şerveţelele parfumate, 3 la un leu.
Însă, new entry pe segmentul retail sunt măştile şi ochelarii de sudură. Domnul care îi vinde se apropie discret de câte un bărbat din tramvai şi îi arată, oarecum complice, ochelarii şi măstile. De multe ori domnii nu se prind ce vrea omul să le vândă, aşa că sunt necesare explicaţii „sunt de sudură, foarte buni“. N-am văzut pe nimeni să cumpere, a cam trecut vremea sudurii.

Vânzătorii au mereu grijă să-şi lase clienţii să-şi facă crucile când trec pe lângă o biserică. Aşteaptă răbdători să se încheie ritualul, încaseză banii şi pornesc mai departe. Sunt patru biserici pe traseu. De multe ori dacă citesc ceva, recunosc punctul în care sunt după crucile făcute în jurul meu. Le prind cu coada ochiului. Odată un domn m-a păcălit, şi-a făcut cruce înainte să ajungem în dreptul unei biserici. M-am oprit din citit, am studiat atent locul, poate descopăr ceva nou pe traseu, dar nimic. Crucile mari, corecte, sunt făcute când trecem pe lângă biserica mamut din Drumul Taberei şi pe lângă Caşin. Atunci mulţi chiar se opresc din sporovăială şi trag o cruce. Mai sunt cele mici, două la număr, una e ascunsă, nu mulţi o ştiu. Crucile în dreptul lor sunt făcute în grabă, iar discuţiile nu se opresc. Cel mai mult îmi plac cei care cu o mână ţin telefonul la ureche şi cu cealaltă îşi fac cruce. E un moment riscant atunci, pentru că tramvaiul ar putea oricând să se oprească brusc, iar rezultatul mi-ar încununa ziua. Dar n-a fost să fie aşa până acum, încă mai aştept o cădere generală în 41. Tot în 41 îmi place să trag cu urechea la conversaţiile altora. Stăteam odată pe scaun, în faţa mea era un tip care avea o „Libertatea“ în mână, plin de fete despuiate. În spate era o femeie cu copilul ei în braţe şi o aud pe fetiţă: „mami, ziarele sunt numai pentru bărbaţi?“ Am îngheţat, femeia nu cred că văzuse ce citea tipul din faţă „nu, mami, de ce zici asta?“ Fetiţa n-a mai răspuns.

XXX

Ghencea, un capăt de linie cât un campionat de fotbal

Tramvaiul 41 ajunge în final în Ghencea, capăt de linie. De multe ori zona asta ajunge câmp de luptă când sunt meciuri pe stadion. Odată artileria bătăuşilor a constat în pietrele dintre liniile tramvaiului. Dacă aş fi în locul jandarmilor, aş păzi pietrele alea ca pe ochii din cap, una aruncată cu putere ar cam umple un pat dintr-un spital.

Spectacolul din afara meciului îl pot vedea fără probleme, am locurile cele mai bune. Stau la etajul 8, iar din balcon pot vedea jumătate din stadion cu tabela de marcaj inclusă. E o plăcere să mă uit cum se strâng şi cum pleacă suporterii de la stadion. N-au nicio noimă când trec strada, bulevardul de lângă stadion devine trotuar pentru ei. Se bazează pe poliţiştii de la Rutieră, care suflă non stop în fluiere, încercând să oprească şi masini şi suporteri şi tot. O muncă dificilă, recunosc. Pe lângă cei de la Rutieră mai sunt cei de la Jandarmerie, mai ales cei care au un fel de armură pe ei, plus un fes haios pe cap. Cred însă că fesul ăla se transformă în cagulă când se nasoleşte treaba şi încep să-i căpăcească pe suporterii nărăvaşi. Câţiva dintre jandarmi stau mereu în faţa blocului meu, e o adevărată onoare, aş putea chiar să strig şi „Hai Dinamo!“ înainte să intru în bloc, siguranţa nu mi-ar fi pusă în pericol.

Ce mă scoate din sărite atunci când sunt meciuri în Ghencea sunt restricţiile din magazine. Cu câteva ore înainte, apare un afiş care spune că nu mai pot fi cumpărate băuturi alcoolice. Înţeleg demersul, dar pentru mine e nedrept, mai ales când nu ştiu din timp că va fi meci şi mă trezesc incapabilă în faţa rafturilor cu vin sau bere. Sunt câteva magazine mai mici prin preajmă, iar vânzătoarele de acolo îmi vând alcool câteodată, crezându-mă pe cuvânt că nu mă duc pe stadion să fac scandal.

Însă, partea frumoasă a meciurilor este atmosfera. Aud uralele şi mai ales înjurăturile chiar stând în casă pe jos. Cel mai mult îmi place atunci când gătesc ceva. Să faci o tocăniţă în uralele suporterilor, e de nepreţuit. De fiecare dată îmi imaginez un comentariu în cap: „acum punem ceapa, eeeee, publicul e în delir, lacrimile curg şiroaie… urmează morcovul, care ezită puţin, dar în final ajunge în oală, eeeeee, totul arată minunaaaaat!“. Într-o seară am reusit performanţa să scot din cuptor o tavă cu plăcintă fix când a dat Steaua gol. Galeria a sărit, eu mai aveam puţin şi scăpam tava, m-am echilibrat însă si am aşezat-o pe aragaz, cu cel mai mare zâmbet posibil pe figură. Mi-am aruncat ochii pe geam şi am văzut tabela şi scorul schimbându-se. 1-0, îmi venea să mă înclin, dar bucătăria e aşa de mică, nu-mi permit gesturi din astea. În schimb, m-am uitat mândră la plăcinta mea, galbenă si rumenă pe alocuri, era cu două feluri de brânză, una sărată şi una nesărată, am înclinat puţin capul către public, am zâmbit, am luat cuţitul şi mi-am tăiat o felie.

Ăsta-i farmecul zonei Ghencea: freamătul de dinaintea unui meci, chiar dacă echipa e la pământ, lumea tot vine la stadion, să se descarce mai mult, înjurăturile curg mai bine de două ore, cei care au copii probabil se gândesc la termopane mai bune… şi mai e tramvaiul 41. Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă ar fi trebuit să merg cu metroul până la muncă. În 41 aud tot felul de poveşti, bârfe de birou, jumătăţi de conversaţii la telefon, certuri între îndrăgostiţi, certuri între călători, între călători şi controlorii de bilete... Chiar dacă sunt 14 staţii nu prea le simt. N-aş da Ghencea pe niciun cartier, chiar dacă la noi n-ajunge metroul.