Cum am învăţat să dau sau/şi să nu dau şpagă

Am onoarea să vă prezint textul Oanei Sandu despre şpagă :)



Cum am învăţat să dau sau/şi să nu dau şpagă
de Oana Sandu

Am aşteptat poliţiştul în maşină 4 ore. Îmi era frig chiar şi cu geaca pe mine, iar el aştepta atât de liniştit. Nu i-am spus că am emoţii şi nici că sunt speriată. Aveam palmele umede şi mi le frecam de blugi ca să le usuc.
Primul meu instructor auto avea vreo 50 de ani, părul creţ şi faţa rotundă. Când îi spuneam că nu aş vrea să întârzie pentru că mă grăbesc, mă întreba dacă am întâlnire. La prima şedinţă, în care eu am făcut cunoştinţă cu volanul şi pedalele, m-a dus pe aglomeratul Ştefan cel Mare, unde am stat în coloană, bară la bară. Avea o treabă în zonă.

În ziua examenului, mi-a spus că „speră că va fi bine“. Am făcut aproape 30 de ore cu el, dar nu conduceam deloc bine. L-am tot întrebat dacă sunt în stare să dau examenul fiindcă eu încă nu mergeam drept pe bandă şi nici nu ştiam cui trebuie să dau prioritate la intersecţie. Cu câteva zile înainte de a mă înscrie la examen, mi-a spus că oricum trebuie să dau bani, fiindcă altfel nu ia nimeni, oricât de bine ar şti să conducă. Am spus atunci doar un „aha“. Un „aha“ speriat şi foarte nedumerit. Mi-era greu să îmi imaginez cum aş putea da eu şpagă şi ce se va întâmpla dacă ar afla cineva dintre cunoscuţii mei: majoritatea oameni din presă şi ONG-uri.
Ştiam că direcţiile rutiere sunt împânzite de şpăgi doar din ştiri. În 2007 citeam atât de multe ştiri, atât de multe rapoarte despre mica corupţie încât fenomenul ajunsese să mă pasioneze. Mă obseda şi siguranţa cu care instructorul auto mi-a spus „altfel nu ai cum“. Aveam nevoie de carnet pentru că urma ca în câteva luni să mă mut în Ilfov, la 13 km de Bucureşti.

Mi-am dat acordul pentru cei 200 de euro prin noiembrie, după ce m-am înscris. Instructorului i s-a părut ceva normal şi logic, în timp ce la mine începuseră coşmarurile. Mi-am depus actele împreună cu el la un fost sediu al Direcţiei de Înmatriculări şi Permise din Drumul Taberei. Cât timp am aşteptat la birou, s-a întreţinut cu doi poliţişti, „retrogradaţi la birou“, cum le spunea râzând. După ce am ieşit din secţia de poliţie, mi-a şoptit stresat „Trebuie să le cumpăr whisky, bere. Le e sete!“.
„Acum le cumpăraţi? V-au cerut acum?!“, am întrebat eu.
„Da, acum...Şi nici nu am bani suficienţi la mine“.

M-a lăsat în maşină şi s-a dus să cumpere sticlele. Nu ştiu cum le-a dat punga de plastic cu sticle pentru că nu am văzut. Mi-era frică să ies din maşină si mi-era frică sa îl urmăresc pe el. Chiar şi cu privirea. Aş fi dat orice să fiu mai curajoasă. Din punct de vedere profesional, nu mi-am iertat niciodată frica de atunci. Când am ajuns acasă şi i-am povestit mamei, mi-a spus că probabil vroia să cotizez la sticlele de băutură. Ea mi-a recomandat ca înainte de examen să-i dau cadou o sticlă de whisky. I-am cumpărat o băutură obscură cu o promoţie de 2 pahare de la Mega Image.
Omul acela reuşise să calce în picioare uşor şi lent cam toate credinţele mele.

..........................................................................

Poliţiştul burtos, grizonant, cu un lanţ de aur de doi centimetri a deschis portiera şi s-a trântit zgomotos pe scaun. Respira greu şi avea o voce groasă, tabagică. Cu ochelarii pe vârful nasului, şi-a notat datele mele din buletin. Mi-a cerut să pornesc „automobilul“. La 500 de metri - o intersecţie largă plus două linii de tramvai. Am pornit motorul şi genunchii au luat-o razna. Tremurau în paralel, aproape zgomotos. Nu găseam pedalele. În intersecţie, creierul parcă se oprise, fiindcă nu ştiam unde să îmi poziţionez maşina pentru a vira stânga şi nici dacă şi cui trebuie să dau prioritate. Am frânat, am închis ochii şi i-am deschis în trei secunde, când poliţistul mi-a tras brusc volanul. Claxoane multe şi prelungi. „Ce faceţi, domnişoară, ai blocat toată intersecţia din cauza ta! Cine dracu vă învaţă să conduceţi?“. Aş fi vrut să-i răspund: „ăla care mi-a cerut şpagă ca să ţi-o dea ţie, «fiindcă altfel nu se poate»“. Mi-am înghiţit nodul în gât şi am tăcut. Eram uşurată că am scăpat. Mi-am promis că va fi ultima dată când o să dau şpagă. Nu a fost.
.............................................................................

„Pe sub mână“ a fost expresia care mi-a bântuit primii ani de viaţă. Jumătate din familia mea a lucrat „în comerţ“, pe timpul comunismului. Tata era barman la un ”local” din centrul orasului Ramnicu Valcea, bunicul - bucătar la un restaurant din Parcul Zăvoi, iar bunica administra un bufet, unde vindea cafea, prăjituri şi alte băuturi, în zona Gării. Am avut parte de banane verzi, lăsate în ziare pe şifonier să se coacă, cutii de ciocolată Royal la discreţie şi Pepsi Cola. Aduse „pe sub mână“. Nu-mi aduceau însă prea multă bucurie.

La 7 ani, printr-o pilă, am ajuns la cea mai bună clasă din cea mai bună şcoală a oraşului, doar că pila nu era atât de puternică. Din cei 39 de colegi ai mei, în medie 30 luau premiul I. Însă, niciunul din cei patru ani, eu nu am avut coroniţă.
Cu puţin timp înainte de a împlini 18 ani, sora mea a primit cadou de la părinţi ore de şoferie. Asta deşi noi nu aveam maşină. Pentru ai mei era musai să aibă permis de conducere. În 1995, la doar cinci ani de la comunism, în oraşele de provincie, libertatea se măsura şi în astfel de lucruri. Poliţistul a respins-o la examenul de traseu. A doua zi, tata i-a spus să-şi ridice permisul de la Poliţie, fiindcă „se rezolvase“. Au trecut 13 ani, dar sora mea încă nu conduce.
………………………………………………….

Când am dat eu prima şpagă în 2007 – instructorului auto - mă simţeam atât de murdară încât refuzam să mă gândesc mai mult de 30 de secunde la metoda prin care urmam să îmi iau permisul. Atunci, eram reporter de radio, acopeream în principal domeniul politic şi societate civilă, iar colegii îmi spuneau “ONG-ista redacţiei”. Şi mai murdară mă simţeam când scriam ştiri despre corupţie în timp ce eu eram co-participant la fenomen: mic, dar activ.

După primul examen auto eşuat, i-am cerut instructorului cei 200 de euro înapoi şi nu l-am mai văzut de atunci. Mi i-a dat în lei: 700 şi ceva. Mi-am cumpărat rochii şi dulciuri de ei. Eram din nou liberă. Am luat alte aproximativ o sută de ore conducere. Am găsit un instructor nou care mi-a spus înainte de al şaselea examen de conducere, chiar când vroiam să renunţ la procesul care ajunsese deja la aproape doi ani, că „trebuie să lupt până la capăt, dacă am ales să nu iau cu bani“. A şasea oară a fost chiar norocoasă.

Nu a fost ultima oară când am încercat să dau şpagă. Familia mea este convinsă că în spital nu poţi să stai fără să cotizezi. Acum doi ani, am ajuns la spitalul Polizu pentru o intervenţie la colul uterin. Vizitele erau stricte, nici mama, nici sora mea nu puteau da şpaga în locul meu. După certuri la telefon, m-au implorat să o fac. Cumpăram pentru ele siguranţa că eu nu voi păţi nimic. E adevărat că atunci când am simţit că ovarele îmi ies din corp, am dat 5 lei unei asistente pe holul maternităţii Polizu. O femeie din provincie, cu un chist ovarian, mă întreba speriată de fiecare dată când mă vedea: “Cât o să daţi doamnei doctor? Vreau să ştiu cât dau alţii” . Vroiam să-i spun “Nu dau”, dar îi răspundeam mereu “Nu ştiu. Nu mă pricep. Mama ştie.”

La anestezie însă nu am reuşit să scot plicul cu 150 de lei din halatul galben. Mi-am permis un moment de libertate. După operaţie, au început din nou discuţiile cu mama care îmi reproşa că am păstrat banii. Pentru mulţi apropiaţi, era o minune că sunt bine după o anestezie generală neplătită făcută într-un spital public.
Aş fi vrut să arunc plicul ăla şifonat de atâta împăturit direct la gunoi. Împinsă de la spate, am mai făcut o încercare la medicul ginecolog: o tipă blondă, la vreo 40 de ani, cu faţă cazonă, mi-a spus rece că „nu e cazul“. Umilită am înlemnit. Aş fi vrut să spun “Bineînţeles că nu e cazul” şi să o strâng în braţe. Am căutat-o mai târziu pe forumuri. Ciudat e că majoritatea pacienţilor ei o recomandau drept un medic mediocru, dar foarte şpăgar.

De atunci, nu am mai dat şpagă, deşi am mai stat prin spitale de stat: la începutul lui 2010 la Matei Balş cinci zile, unde o asistentă urla că „nu îi sunt plătite orele suplimentare” şi îmi spunea că nu are soluţii la frisoanele mele de 40 de grade, pentru că luasem deja un Algocalmin.

.............................................................

Mai mult de jumătate dintre români - 69% - au recunoscut că au oferit bani cadrelor medicale, potrivit unei cercetări realizate în iulie anul trecut de Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei.

În 2008, la morga de la Spitalul Sfântul Pantelimon, mama a plătit aproape 1000 de lei pentru îmbălsămarea şi îmbrăcarea bunicii. În ziua aceea grea, de 3 decembrie, în uşa albă de la intrarea în morgă, am întrebat-o pe mama de ce nu cere chitanţă. M-au fixat patru ochi reci, obosiţi şi roşii, ai ei şi a surorii mele. ”Taci, măcar acum...”

Sora mea oferă bani doctorilor şi asistentelor. Are o expresie amuzantă (o strategie utilă, de altfel, chiar şi eu recunosc) care îmi place: „Mâna dreaptă pentru asistentă şi mâna stângă pentru doctor, să nu cumva să le încurc“: aşa mi-a spus ultima oară când a fost cu mine la Urgenţe. I-am spus ”Nu” zâmbind, în timp ce ea mi-a spus repede râzând ”Ba da”. Din fericire, nu a fost nevoie. De fiecare dată când ne certăm, îmi explică că şpaga e normală, fiindcă medicii, profesorii sau funcţionarii nu pot face calitate cu salarii mizere.

Într-una dintre redacţii, o jurnalistă mi l-a recomandat pe instructorul care făcea rost de carnete cu şpagă, aşa cum şi ea şi-l obţinuse, am aflat mai târziu. Într-o instituţie publică, una dintre colege m-a întrebat de ce mă încăpăţânez să nu dau 200 de euro pentru carnetul de conducere şi de ce îmi place să pierd timpul, refuzând.

În familie, cumnatul meu a vrut să palmeze unui portar de spital hârtii de ziar în loc de bani ca să le testeze vigilenţa. A dat 15 lei unui poliţist rutier, dupa ce acesta l-a întrebat: „Şi berea cine-o dă?“. De când are copii, şpaga din spitale i se pare aproape normală.

Nu ştiu ce aş face dacă aş ajunge la Urgenţă cu nepoţii mei: de 6 şi 3 ani. Iar mama m-a întrebat ce aş face eu dacă ar ajunge grav bolnavă la spital. Recunosc uşor contrariată că am oferit o sumă mai mare decât cea cerută atunci când căţelul meu a avut o boală aproape fatală. Dar asta la un cabinet veterinar privat, ceea ce înseamnă că am dat bacşiş, la fel cum îi dau barmanului sau tipei care mă pensează. Nu?:)

Despre acest text: Am început acest text anul trecut la cursul de Jurnalism Narativ, susţinut de Cristi Lupşa (Editor Decât o Revistă) la Centrul pentru Jurnalism Independent. La acest curs visam în 2009 când, dintr-o greşeală, părăsisem presa şi mă ascundeam în departamentul de comunicare al unei instituţii publice. Greşeala m-a făcut însă să revin în presă, să-mi promit că voi învăţa continuu, că nu-mi voi părăsi niciodată pasiunile şi că nu voi mai lăsa pe nimeni să mi le fure. Uneori e uşor, alteori e greu, dar e al naibii de frumos de cele mai multe ori.