Vacanța noastră frumoasă în Bulgaria

 Am plecat la drum spre Bulgaria cu puține așteptări, recunosc. Nu mai fusesem niciodată, dar nu știu de ce în capul meu, litoralul vecinilor era catalogat drept neatrăgător. Bam, am deschis sertarul "chestii neatrăgătoare, nu mergem, meah", am pus Bulgaria și gata, la revedere. Mare greșeală am făcut! A fost nevoie de invitația primită de la Christian Tour de a descoperi Nisipurile de Aur ale vecinilor pentru a da peste plaje curate, oameni care zâmbesc și o grămadă de terase frumos aranjate, pe ideea "haideți la noi, suntem prietenoși, ne purtăm și frumos cu clienții". Și totul la aproape 4 ore de mers cu mașina, din București.

Ce am descoperit la Nisipurile de Aur?

Să o luam cu începutul și să ne prezentăm un pic, pentru cei care nu ne cunosc. Noi suntem o familie de patru persoane, doi copii - fetele noastre Lara și Emeli, de 5 ani jumătate, respectiv, un an jumătate, și noi - Adi și Elena. Bun, am umplut mașina până la refuz, nu pot să nu fac asta atunci când nu zburăm cu avionul. Dacă ăia de la aeroport ne pun limite barbare la bagaje, când călatorim cu mașina, ne razbunăm. De fapt, eu mă răzbun, că eu sunt șefa la bagaje. Ecuatia e simplă - cam jumătate din dulapuri vine cu noi. Poate avem nevoie de toate hainele, totuși. Și de ce sa nu mai iasă și ele din Militari?
Patru ore si ceva mai tarziu, noi și hainele am ajuns la hotelul Smartline Madara, din Nisipurile de Aur, Bulgaria. Ceva mai jos o sa scriu o secțiune separată cu povesti de pe drum, pentru cine e interesat despre trucuri de ținut copiii în scaune (vom vorbi despre câini călare pe motociclete care merg cu pârțuri, așa ca un insight).
Și acum descoperirile: plaja lor e atât de frumoasă, noi am mers la jumătatea lui septembrie, încă era foarte cald, am găsit puțini oameni la malul marii și a fost superb. Nu lipsesc dușurile la plecarea de pe plajă, să nu transferi în hotel chiar tot nisipul de aur. Într-o după-amiază, când cea mică nu voia să doarmă în cameră, am pus-o în căruț și am plecat eu cu ea la plimbare, să vină somnul ala. A venit într-un final, iar eu am luat la pas aproape toată faleza lor. A fost așa de bine, m-am plimbat vreo trei ore aproape. Am văzut bucăți de mare azurie, terase cochete sau fistichiu aranjate. La terase ei stau foarte bine, sunt mulți turiști straini care au de unde alege: terase unde poți sta la bar pe leagane, beach bar-uri cu umbrele dolofane astfel încat poți sta liniștit fără să te bată soarele în cap, afundat în perne, cu ochii la mare. Am văzut si tarabele lor cu chinezării, dar printre ele sunt puse bărulețe interesante și nu mi s-a parut că se urcă pe mine toate standurile cu plastice.

Si dacă tot veni vorba despre turiști, cât am stat la bulgari, mi-am exersat una dintre activitățile mele preferate: holbatul la oameni. Am doi copii, am stat destul de mult prin jurul casei cu fetele, când dau de mulțimi de oameni, sunt în extaz. Am văzut acolo oameni de absolut toate vârstele și asta mi-a plăcut cred cel mai mult în stațiunea aia: fiecare își găsea loc pe trotuare, la plajă și la terase. Tot mai jos o să scriu o întamplare, la care am fost martori pe drumul spre plajă, implică și niște români.

Cum a fost la hotel?

Am stat la hotelul Smartline Madara, e la aproape 10-15 minute de mers pe jos de plajă. Dacă mergeți cu copii mai micuți, luați-vă cărucioarele cu voi, sunt porțiuni aflate în pantă. La vale e distracție, la deal e muncă. Dar merită efortul. Oamenii din hotel, chiar dacă i-am prins la final de sezon, încă mai zâmbeau și stăteau la povești cu turiștii. Fata cea mare, Lara a avut surpriza vieții ei când a găsit în cameră două paturi de copii, supraetajate. Visul ei e să doarma cu Emeli, sora ei mai mică, în paturi din alea. Lara a decretat ca a fost cea mai tare vacanță, si asta numai datorită paturilor. A dormit și in cel de sus și jos, așa că e pregătită pentru următorul pas: dormitul cu soră-sa.

La restaurantul hotelului, am găsit mancare pentru toata lumea: mi-a plăcut mult că am putut găsi zilnic mancaruri simple si gustoase pe care să le poată mânca și fetele. Plus multe fructe, fetele astea două au o mutație genetică, cred, mănâncă fructe la greu. Daar, clătitele făcute pe loc la micul dejun au fost vedetele, s-au bătut pe ele, la propriu. Ovăzul cu lapte pregătit dimineața și seara mi-a placut atât de mult, încat am ras și eu câteva castroane, cot la cot cu fetele.

Hotelul are si o echipă de animatori, tineri care se joacă cu copiii și organizează tot felul de activitați și pentru adulți: gimnastică în apă, jocuri de cărți sau seri de dans. Zori este numele fetei care coordoneaza animatorii hotelului Smartline Madara. Are 20 de ani, studiază IT la Sofia și în timpul verii lucrează la mare, printre turiști. Are mare lipici la copii: în fiecare seară, pe o scenă mică aflată lângă piscina, Zori (ea e in fotografia de mai sus) și ceilalti colegi ai săi animatori pun muzică și dansează cu copiii. Spune că ritmul e obositor, de dimineața până seara târziu e implicată în programele pe care le pune la punct pentru turiștii hotelului, dar tot ea spune că merită totul. Nu-i place sa stea degeaba și așa cunoaște oameni noi. Cu multi turiști a legat prietenii trainice, chiar în toamna asta o sa meargă să viziteze câteva familii în Belgia, Polonia și Franta. Fetele și acum dansează prin casă un dans învățat de la Zori.

Ce am făcut când nu am mers la plajă?

Am vrut sa vedem și împrejurimile stațiunii, așa ca ne-am urcat în masina și am mers la Varna, într-o zi și apoi la Balchik. Sunt distanțe scurte. La Varna, ne-am oprit într-un parc imens, unde sunt un delfinariu, un acvariu și o gradină zoologica. Am intrat la gradina zoologică, Larei îi place să viziteze astfel de asezăminte. Sincer, eu nu prea le inteleg. Am fost tare fericită când am văzut o lama care a tras un scuipat zdravăn în fața unui blondin german. Și-o căutase adolescentul, iar lama a prins momentul potrivit când tipul a venit lângă gard, aproape de capul ei. A primit dușul direct în față. Am râs cu toții de ne-a durut burta.

A doua zi, am mers la Balchik. Nu o să uit ziua aia. Nu erau mulți turiști, de altfel bucata mică de plajă din fața palatului era goală. Era organizată o tabără de pictură, iar din loc in loc erau tineri cu pensule și foi mari, erau concentrați asupra lucrărilor. Nu știu ce are locul ăla, dar am simțit că aș putea să ma așez pe o bancă și să stau acolo până când mi se face foarte foame și nu am de ales și trebuie să plec. E superbă grădina palatului. Din loc în loc erau micii pictori, puneau pe foi imaginile din fața lor. Înainte să intrăm să vizităm palatul, am stat de vorbă cu Liliana Draganov (poza ei e mai jos), o româncă din Tulcea. Trăiește în Bulgaria și de doi ani este ghid la palat. Am găsit-o pe fâșia de plajă din fața palatului, lipea afișe care anunțau un festival muzical. Ne-a îndemnat să căutăm variante de cazare în Balchik. Christian Tour vad ca are și pentru Balchik oferte foarte bune.

De altfel, am promis că revenim la palat, cel puțin o dată primăvara, când înfloresc magnoliile. În grădini sunt câteva magnolii care cred că îți taie suflarea primăvara. Dar și acum, toamna ar merita un drum până acolo, culorile naturii sunt absolut superbe. O zi frumoasă de toamnă e numai bună de petrecut cu ochii la mare, la cafeneaua micuță aflată lângă intrarea în palat.

Subsolul postarii: întâmplări amuzante

Vă spuneam ceva mai sus despre distracția din Nisipurile de Aur. Ei, pe drumul până la plaja era un hotel care arăta cam ca un camin studențesc, Party Hotel, chiar așa se numește hotelul. De altfel, cred că majoritatea celor cazați acolo erau studenți. La ei era o peterecere veșnică, la orice oră treceai pe acolo, se auzeau muzică, chiuieli și râsate. Într-o zi coboram la plajă, pe lângă hotelul vesel, de sus oamenii ne făceau cu mână. Mă rog, impropriu zis cu mână, fluturau în aer sticle cu bere, că ambele mâini le erau ocupate. Lângă noi era un grup de români. S-au uitat oamenii în sus, cu teamă să nu le fie aruncată o sticlă în cap. Și il aud pe unul dintre ei strigând spre cheflii: "Șarpiliiii, băăăi!". Nu pot să zic că am înteles cu totul gluma, dar până la plajă am murit de râs. Moldoveanca din mine a salutat grupul de români, că m-au văzut râzând.

Și încă o întamplare petrecută pe drumul până acolo: am trecut granița pe la Negru Vodă. După ce ne-au verificat pașapoartele, ne-am oprit să le dăm fetelor ceva de mâncare, banane adică. Și în timp ce mâncau ele, vedem cum se apropie de noi, din toate părțile, câini. Am zis că se opresc, aveam banane și cam atat. Nu, ei veneau. Ne-am regrupat și am urcat în câteva mișcari în masină, fix cand ajunsesera toți câinii lângă portiere. Și aproape tot drumul până la hotel, Lara a făcut scenarii în care erau implicați câinii ăia. La început și-a făcut griji că nu aveau ce mânca. Nu păreau a fi nehrăniți, sigur cei de la vamă le dau mâncare. Dupa ce am depășit partea asta, a început să-și imagineze cum ne urmăresc câinii, călăre pe motociclete alimentate cu pârțuri. Aici recunosc că e vina mea, mai demult, ca s-o înveselesc pe Lara, am început să bat câmpii cu niște povestiri SF despre buburuze și broaște cu motor la fund. Se pare că imaginea unui animal cu motor la fund rămâne în capul unui copil, așa că acum, jumătate din drumul spre Nisipurile de Aur, am fost urmăriți de niște căței imaginari, călare pe motociclete cu pârțuri. Vis!

Ieșim din subsolul postării și las aici scris că nouă, Blănarilor ne-a placut maxim la bulgari, nu știu de ce ani la rând nu am mers, de ce am pus eu Bulgaria în sertarul ala cu "chestii neatrăgătoare, nu mergem, meah". Mulțumim, Christian Tour pentru invitație, clar suntem călare pe site acum, să găsim următoarea evadare la vecini.

Familia Geles

Din cand in cand, revin aici, am mai mult spatiu sa scriu. Cel putin, asa mi se are.

Astazi mi-am amintit de doamna si domnul Geles, doi soti, pensionari, de care am fost foarte atasata in copilarie. Desi aveam vreo 5 ani, mintea a stocat amintiri exacte cu cei doi. Tin bine minte cum mergeam de mana cu mama prin cartierul in care am locuit pana pe la 7 ani, Micro 13, din Galati. Maica-mea cauta pe cineva care sa aiba grija de mine dupa ce ieseam de la gradinita. Ne plimbam amandoua prin cartier, iar ea era cu ochii roata, in jur. La un moment dat, s-a oprit. M-a tras de mana si am intrat pe aleea unui bloc. La parter, la geam, statea o doamna. Avea parul carunt, spre alb, facut permanent. Mama a intrebat-o direct daca poate avea grija de mine. I-a spus ca urmeaza sa merg la o gradinita din apropiere. Doamna a fost de acord. Nu se stiau, eu ma uitam fix la doamna, de la inaltimea mea, mi s-a parut de treaba. Si a fost, tare dragi mi-au fost si ea si sotul dumneaei, a treia pereche de bunici, cum ar veni. 

Urmatoarele amintiri pe care le am cu sotii Geles sunt legate de micul dejun. Ai mei ma aduceau la ei dimineata devreme, nu apucam sa mananc acasa si doamna Geles imi punea dimineata paine cu unt si gem de prune, alaturi de o cana cu lapte. Probabil nu mancam mereu acelasi lucru, sau poate da, nu mai stiu, dar acum, de fiecare data cand incerc combinatia aia de gem cu unt si lapte, ma duc instant in bucataria sotilor Geles.

O alta amintire precisa e legata de toaleta, straniu mai e capul asta al nostru. Stateam pe buda, cu gandul la cifre si numere si m-am prins cum e cu numaratoarea peste 10. Din momentul ala am stiut sa numar pana la 20 si mai incolo. Fericire mare a fost in ziua aia.

Un fuior cu lana

Nu stiu de ce in ultimele zile imi tot vin in minte franturi din copilarie. Mi-o amintesc pe bunica-mea, alaturi de ea am crescut, pana la varsta gradinitei.

Imi aduc aminte lucruri clare: seara, stateam in casa, mamaia, asa ii ziceam, punea lana de oaie pe furca, pregatea un fuior (avea un varf foarte ascutit) si usor, usor, transforma tot mormanul ala fara noima de lana in fir. Firul se incolacea rapid pe fuior, degetele bunica-mii il struneau asa cum un violocelist sau orice alt instrumentist isi stapaneste obiectul din care ies sunete. Sunetul bunica-mii era firul de lana. Dupa ce fuiorul se umplea, puteam si eu s-o ajut. Trebuia sa tin mainile intinse, paralele cu solul, iar mamaia trecea firul de lana de pe o mana pe alta. La final iesea un scul de lana.

Sculul era pus apoi pe razboi. In mijlocul camerei in care dormeam era montata o masinarie enorma din lemn. Mamaia monta lana in razboi si tesea. Au iesit din mana ei multe cuverturi atat de frumoase. Una dintre ele mi-a ramas mie. In timpul vietii, si-a facut toate pomenile, in caz ca uita copiii ei sa i le faca.
Mereu ma gandesc cat de norocoasa am fost ca am prins toate astea, fuiorul, razboiul, firele de lana, sunt lucruri atat de rare acum. Pentru mamaia mea erau lucruri firesti.

Batalii

Telefonul bazaie a mesaj. E de la babuta, asa ii zic eu mamei. De fapt, ii ziceam, de vreun an, ii zic "mama". Ea m-a rugat sa ii zic "mama". "Acum ai si tu copil, as vrea sa imi spui mama, intelegi de ce, nu?"
Am inteles si am renuntat la "babuta", am pastrat forma asta doar in telefon.

E de la babuta mesajul: "cauta te rog pe internet sa vezi daca sunt diferente intre neuropatia diabetica si neuropatia optica ischemica".

Tatal meu (mosulet, lui inca ii zic asa, nu mi-a cerut sa ii zic tata) e aproape de diabet. Nu ia medicamente, dar are un regim alimentar foarte, foarte strict, cu mese la ore fixe, calorii numarate, alimente permise si unele (multe) interzise. De toate astea se ocupa babuta. In ultimii 5-6 ani, mosulet a slabit extrem de mult. De la omul cu burta peste curea, a ajuns sa incapa in haine marimea M. Iar mama a devenit, singura, nutritionistul lui. Nu ia decizii de capul ei, periodic merg la un doctor diabetolog, afla ce trebuie sa faca, de ce pericole trebuie sa il fereasca, sa nu ajunga in faza in care mosulet ar avea nevoie de medicamente.
Cumpara toate revistele naturiste, carti despre alimentatia sanatoasa, face un mix din toata informatia si ii pregateste, in fiecare zi, lui mosulet mesele. Cantitati fixe, calorii fixe, ore fixe.
Pe tata il macina dieta asta, nu trebuie s-o zica. Pana sa ajunga sa manance chestii ca hrisca sau quinoa, era un gurmand. Gatea, isi freca mainile de placere de fiecare data cand explica cum trebuie ales si gatit un muschi de vita, o placinta, carnatii de Craciun.
Acum se razvrateste periodic. Vorbesc cu mama la telefon de doua ori pe zi, dimineata si seara, si cam in fiecare luna imi spune ca tata iar s-a enervat, ca e satul de dieta. "Doar n-o sa traiesc 100 de ani ca cioara. Mai, mama, cand il aud ca zice asta, simt ca clachez!".
In fiecare seara, ii pregateste, insa, pachetul pentru dimineata, micul dejun cu calorii si cantitati fixe.
Mereu am admirat-o pentru incapatanarea de a merge mai departe. In 2009, a trecut printr-un episod de depresie. Inca ii afecteaza modul in care se uita la lume, dar se chinuie sa se mentina pe linia de plutire.

Mosulet ar trebui sa poarte mereu ochelarii de vedere, asta e batalia pe care o duce acum mama.

Anul maimutei si al toxiinfectiilor alimentare

M-am trezit dimineata cu un gand, atentie, daca vreti sa mancati, mai bine sariti peste. So, maimuta asta de foc e cam nabadaioasa, zici ca se asaza cu fundu' pe mancarea oamenilor (scuze daca imaginea e cam dura), la cate stiri cu toxiinfectii alimentare am auzit pana acum. Despre cutite bagate de doamne in diverse parti ale domnilor, nici faza asta nu e un punct in plus la cv-ul maimutei. De foc, nene!

Tatuajul cu zmeu

Luna trecuta, pe 4 februarie, mi-am facut un tatuaj. Nu prea e bine zis "mi-am facut", ca l-a pus pe piele un om foarte talentat, Alex Popescu, il gasiti la BioArt Tattoo. Eu doar am zis ca vreau un zmeu, coarda care il sustine sa fie desenata sub forma a doua nume: Adi si Lara, sotul si fetita noastra. I-am mai zis ca modelul zmeului il vreau cat mai colorat si ca nu vreau linii drepte. Cu mine alaturi, a desenat zmeul, l-a pus apoi pe piele si a inceput tatuajul.
Zmeul sunt eu, iar oamenii dragi sunt cei care ma sustin, ma ajuta sa zbor, sa nu ma prabusesc.
Adi m-a sustinut sa il fac, desi nu e de acord cu tatuajele. Spune ca la un moment dat o sa ma satur de el. Iar eu ii tot repet ca e ceva ce ma reprezinta, nu am cum sa ma satur de tatuaj. Apoi ii zic ca de aia l-am facut pe spate, sa nu-l vad asa des. :)

Am revenit la zmeul meu!

Am plecat putin din spatiul asta. Am zis sa revin si sa scriu aici. De aproape doi ani, sunt mama, s-au schimbat multe la mine, inclusiv felul in care scriu. Sau mai bine zis, subiectele despre care scriu. Experientele traite sunt dirijorul, iar eu sunt acum in lumea Larei, printesuca noastra. Chiar sunt curioasa ce o sa iasa, dupa revenirea aici, pe blog.

Sa incepem, zic! Sper sa nu scriu doar despre copii, nu vreau sa fiu inca o mama cu blog. Urmaresc cu mare drag cateva bloguri de mame, am invatat si invat multe de la ele. Eu nu prea ma simt in stare sa fiu o voce de mama care sa conteze. Hm, cam greu de explicat. Ideea e ca o sa scriu despre viata noastra in patru (cu tot cu pisica), dar fara vreo morala la final sau sfat. A, si o sa ma plang mult ca e greu. Ca este greu, chiar este. Astea fiind scrise, sa inaltam zmeul din nou! :)

A fost un an bun

Pentru prima data in viata mea am copt cozonaci. I-am facut in Ajunul Craciunului, in bucataria noastra. Norocul incepatorului sau nu, dar chiar mi-au iesit. Trei bucati perfecte, mi-a fost si mila sa-l tai pe primul. Poza n-am. Mirosul de cozonac nu l-am putut simti, am simtit ceva, aproape de mirosul drojdiei. Dar l-am intrebat pe Adi, imediat ce a bagat un cap in bucatarie: "Miroase a cozonac?". Confirmarea mi-a fost de ajuns.

Anul asta a fost ca o cursa intr-un carusel. Am inceput cautarile de apartamente inca din ianuarie. Inca aveam ameteli de la lovitura la cap capatata in urma accidentului. Sa ma uit la tavane si grinzi era o provocare. Pe cel in care stam acum l-am vazut eu prima, prin ianuarie si am stiut pe loc ca el e. A trebuit sa mai fac un RMN la putin timp dupa ce l-am vazut, eu sunt claustrofoba, dar imaginea vazuta de pe balconul lui m-a ajutat mult sa rezist un sfert de ora in cosmarul ala de aparat. Au fost ceva probleme cu cladirea si nu l-am putut lua atunci cand l-am vazut, abia in iulie am semnat actele. L-am aranjat cum am vrut noi, de la parchet la usi. Recunosc, am fost foarte insistenta si pana la urma a iesit cam cum am vrut eu. Adi a incercat din rasputeri sa-mi infraneze tendinta de a lua numai chestii albe sau deschise la culoare. El e omul care se imbraca in special in culori inchise. Dar la parchet si la usi mi-am facut de cap. Si la baie, la gresie si faianta. Cand Adi suna muncitorii, isi dadeau seama pe loc cu cine stateau de vorba, "A, da, domnul cu baia roz". "Nu e roz, e mov", venea raspunsul lui Adi, printre dinti. Pentru un om care nu intelege cum pot purta unii barbati camasi roz, o baie roz - ca-i cam roz, recunosc - e un maare pas. Un fel de Marele Zid Chinezec, varianta mozaic roz-mov, care ii rade-n nas in fiecare dimineata. Dar ii place. Ne place la nebunie casa noastra. A iesit asa cum visam, primele zile au fost drog. Nu aveam mobila in casa, stateam pe jos cu paharele de vin, respectiv bere si ascultam concerte la maximum. Ne puteam permite, nu erau asa multi vecini mutati. Iar balconul e de vis, sa stai vara pana tarziu, cu aceleasi pahare in mana, sa te uiti dupa avioanele care pleaca sau vin pe aeroporturi, e di-vin.

Iar prietenii care te ajuta la mutat, petrecerile cu ei in casa noua, alergatul - tot cu ei - prin magazine dupa mobila sunt bonusul. In sfarsit pot veni la noi mai multi oameni, cand ne strangem toti, suntem o gasca taaare vesela.

Apoi, prin august, am aflat Vestea, ca sunt insarcinata. Aproape ca mi-a fost frica sa ma bucur, simteam ca se intampla prea multe lucruri bune. Ne-a busit pe amandoi plansul cand am vazut rezultatul testului de la farmacie. Eu am fost prima, eram singura acasa, apoi Adi, care dupa o seara cu baietii la bere, s-a oprit la o farmacie sa mai ia un test. Nu stiu cat de mult i-a priit berea, i-am trimis mesaj ca in drum spre casa ar trebui sa mai faca o oprire. Asa ca am avut inca o partida de lacrimi, pe la 3 noaptea.
Si de atunci m-au luat gandurile: o sa ne descurcam, o sa fiu o mama buna, eu inca ma simt copil, o sa fiu responsabila?

Nici acum n-am gasit raspunsurile. Dar primesc multe incurajari si ma gandesc ca daca miliarde de alte mame pot, pot si eu. Ce-i mare smecherie? Maica-mea nu mai poate de ras cand ma aude cu intrebarea asta. Stie ea ce stie! Pe 15 noiembrie am aflat ca o sa avem o fetita. Deja stiu ca-i o zvapaiata, se misca la greu. Miscarile astea ale ei ma ajuta sa constientizez faptul ca in curand o sa avem un patut de umplut. Adi ii zice "micul alien" - ieri, in a doua zi de Craciun - a venit si el la o ecografie si a vazut imaginile pe ecran. Cam arata a mici extraterestrii astia micii, la ecografii. Ii mai zice "hoata", se opreste din miscat atunci cand imi pune el mana pe burta. Mai face misto de el si dupa muuulta vreme de asteptat cu mana pe burta mea, baga o mana sau un picior, de-l face sa tresara. E o hoata simpatica! Partea mai putin buna e ca e iarna, iar prin geaca nu mi se vede burta. Asta inseamna ca in 41 sau in autobuz nu se ridica nimeni sa-mi dea locul. Si cateodata chiar as vrea sa stau jos, incep sa-i inteleg pe batranii care cer un loc. Cand o sa mi se intample minunea sa-mi cedeze cineva locul, o sa-i fac binevoitorului o poza.

Cam asta a fost anul 2013 pentru noi. Il asteptam cu maaare emotie pe urmatorul. Multumesc, bai, 2013!

A ce miroase?

Textul ăsta e unul special pentru mine. Am povestit ce-am păţit anul trecut, când m-a lovit o maşină. L-am scris in primăvara asta, a apărut in suplimentul Decât o Revistă, Omnivor. Între timp s-au mai schimbat unele lucruri. Creditul ne-a fost aprobat de bancă, acum avem casa noastră. Iar anul viitor, prin aprilie, o să avem și-o fetiţă. :)


A ce miroase?



De sfârşitul lumii, m-a lovit o mașină pe-o trecere de pietoni. În urma accidentului, am rămas fără simţul mirosului.



Ultimul miros pe care l-am simţit clar a fost cel de ţuică fiartă. Era 21 decembrie, era frig și l-am simțit tăios, ca pe-o lamă. L-am inhalat după ce am ieşit din staţia de metrou Preciziei, ultima de pe magistrala care leagă centrul Bucureștiului de cartierul Militari. Acelaşi miros l-am tras pe nas ani la rândul în Galaţi, de fiecare Sfântul Andrei, patronul spiritual al oraşului. Circulaţia maşinilor pe bulevardul Brăilei se oprea şi strada se umplea de tarabe cu ţuică fiartă şi vin fiert, iar eu și prietenii mei luam bulevardul la pas, până jos, pe faleză.
În ziua aceea mă duceam la Decathlon Militari să iau o trotinetă pentru Adrian, un băiat de 10 ani dintr-un program social pentru care urma să fiu Moş Crăciun. În spate aveam rucsacul preferat, alb cu flori roşii, luat de la Bruxelles acum vreo șapte ani, într-una din primele deplasări de reporter. În el aveam două dintre cadourile pe care le luasem deja pentru Adrian: o pereche de ghete şi o cutie din plastic în care era închis Beyblade-ul, un titirez cu tot felul de desene, un hit printre copii.
Adrian are 10 ani, vocea puţin gâjâită, iar părul negru, vâlvoi îi maschează zbenghiul de pe frunte. Merge zilnic la Asociaţia Ana şi Copiii, îşi face temele şi mănâncă ceva cald, alături de alţi copii în situaţia lui. Anul trecut, colegii de la radio au fost Moş Craciun pentru vreo 20-30 de puşti. Ca să aflăm ce vor, i-am pus să-i scrie Moşului. O parte din scrisori le-am luat eu de la Asociaţie. Au venit pe rând şi mi le-au dat. Adrian a tras cu ochiul în scrisoarea altui coleg, a văzut că trecuse o bicicletă şi s-a blocat. „Doamna, îmi puteţi da scrisoarea înapoi?” I-am dat-o, a căutat repede o masă, a găsit ceva de scris, a trântit scrisoarea pe ea şi după câteva secunde mi-a dat-o, mândru, înapoi. “Vreau şi-o trotinetă”. Atunci am decis că o să fiu eu Moş Crăciunul lui Adrian. Pe drum spre radio i-am studiat lista: o pereche de ghete de iarnă, mărimea 35, dulciuri şi jucării. Asta era varianta iniţială, cea îmbunătăţită mai conţinea trotineta şi “colecţia de bleiblei”.

Cu mirosul de ţuică fiartă în nări, m-am uitat în jur și am văzut că ieşisem greşit din metrou. Un vânzător m-a dumirit: ca să ajung în punctul dorit, trebuia să traversez strada Preciziei şi s-o iau printre nişte blocuri. Am trecut pe lângă dugheana cu ţuică, am trecut de-o linie de tramvai și m-am oprit în dreptul zebrei.
M-am uitat în stânga: erau câţiva metri buni până la maşina care venea înspre mine. Din dreapta, venea altă maşină, ceva mai apropiată, dar avea suficient timp să poată opri. Am păşit pe trecere, am trecut de prima jumătate a străzii şi am îngheţat. Şoferul care venea din dreapta n-avea de gând să frâneze.
Era un Matiz roşu, al unei firme care livra mâncare chinezească. Botul mașinii m-a lovit în zona mijlocului, m-a aruncat înainte și am aterizat pe spate, în plină stradă. Nu mi-am pierdut cunoştinţa, dar adrenalina îmi blocase mâinile şi picioarele. Mâinile măcar le vedeam, pe lângă corp, îndoite la 90 de grade. Starea asta a durat puţin. În jur vedeam o mulțime de capete aplecate; o fată care a sunat la 112 mă tot întreba cum mă cheamă. Am ştiut să-i spun.
După ce mi s-au deblocat mâinile şi picioarele m-am ridicat, deşi n-ar fi trebuit. Cursurile de prim-ajutor pe care le-am făcut m-au învăţat că un rănit nu se mişcă din loc până la venirea ambulanţei, pentru că ar putea avea probleme la coloană sau gât, iar mişcarea i-ar face mai mult rău. M-am sprijinit de fata care sunase la 112. Puteam merge, deşi abia mă ţineam pe picioare. Şoferul Matizului a tras pe dreapta şi am fost pusă de toți gură-cască să stau pe bancheta de lângă el. Tipul se uita tălâmb la mine, fără să zică nimic. Cineva mi-a spus că îmi curge sânge din spatele capului. Am dus mâna la locul indicat și când mi-am văzut mănuşile cu dungi murdărite cu sânge, am început să plâng.
A urmat un drum cu o ambulanţă SMURD la spitalul Universitar, radiografii, o ecografie şi palpări. Nu îmi rupsesem nimic, însă mă alesesem cu capul spart, o vânătaie urâtă la şoldul stâng şi cotul drept julit. O doctoriţă neurolog s-a uitat la rana de la cap, mi-a atins obrajii, mâinile şi m-a întrebat dacă simt atingerile. Le simţeam, aşa că rana mi-a fost pansată şi am fost trimisă acasă. Mi-a spus că-s tânără, că organismul se reface repede, că mă voi recupera şi fără internare.
Adi, logodnicul meu, venise după mine la spital. Când am ajuns acasă, m-a obligat să mănânc din ciorba de vită pe care o luase de la un restaurant de lângă bloc. Am înghiţit o lingură din lichidul fierbinte. Bucăţile de carne parcă erau din plastic, la fel şi bucăţile de legume. Am prins între dinţi şi niște frunze de pătrunjel, dar nu reuşeam să simt nicio aromă, niciun gust. Adi se dusese să-mi ia comprese sterile, așa că eram singură în casă. Nu puteam să-l întreb dacă ăia de la restaurant şi-au bătut joc de mâncare şi-au făcut-o fără gust. Am renunţat la ciorbă și m-am dus la biroul pe care ţinem parfumurile şi deodorantele. Mi-am băgat nasul în câteva dintre ele, am tras tare aer în piept. De mai multe ori. Niciun miros. Aerul era simplu, fără arome. M-am speriat rău. Ținându-mă de pereţi, m-am dus în bucătărie și am desfăcut o portocală. Mi-au sărit în nas picături mici din seva coajei, pe care apoi mi-am lipit-o de nas. Nimic. Aerul inspirat nu-mi dădea nicio informaţie. Am băgat o felie în gură și am simțit un gust dulce-acrişor, dar nicio aromă de portocală. Am început să plâng. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, că lovitura de la cap începe să-şi arate colţii.
Doctoriţa de la Urgenţă nu mă întrebase nimic despre miros, iar eu mă tot chinuiam să-mi amintesc dacă am simţit ceva cât timp am stat în spital. Când lacrimile mi-au ajuns în gură, am simţit că-s sărate. Mi-am plimbat limba în jurul gurii; eram sărată. Am gustat din sarea din bucătărie. La fel. Portocala era acră şi puţin dulce. Nu simţeam arome, doar sărat şi dulce, acru şi amar, atât cât mă ajuta limba. Când a ajuns şi Adi în casă, m-a găsit plângând în faţa casoletei de ciorbă de vită.
A doua zi am făcut un RMN care a arătat prezenţa unui cheag de sânge deasupra ochiului drept, în zona bulbilor olfactivi. Am revenit la Urgenţă, iar doctoriţa care m-a tratat mi-a explicat că în momentul în care am căzut pe spate şi m-am lovit cu capul de caldarâm creierul s-a zguduit în cutia craniană şi, în urma şocului, a apărut cheagul. Acelaşi cheag m-a băgat în spital pe 23 şi 24 decembrie, cu stări de vomă şi ameţeli puternice. Fiind singura pacientă din secţia de Neurochirurgie II, medicii aveau răbdare să-mi explice ce mi s-a întâmplat.
Cheagul de sânge deranjase funcţionarea bulbilor olfactivi. Ca să le aflu poziţionarea, am trasat cu degetele două linii verticale deasupra sprâncenelor, pornind de la colţurile dinspre nas. În partea dreaptă era drăcovenia de cheag, zidul care stătea în calea mirosurilor. Afecţiunea mea avea şi-un nume: anosmie – pierdere totală sau parţială a mirosului. Unul dintre doctori mi-a spus că e bine totuşi că nu sunt bucătar. Tot el i-a dat mirosului meu o lună. Dacă după o lună nu avea să revină, era posibil ca anosmia să fie permanentă. O viaţă întreagă fără miros şi gust.

***

Când eram mici, pentru mine și fratele meu, plecările la mare sau la munte erau adevărate ritualuri. Ne trezeam înainte de răsăritul soarelui, tata se bărbierea şi apoi pregătea sandvişuri pentru micul dejun şi drum. Bucăţile de pâine şi şuncă aveau miros de after shave. Îmi plăcea pentru că ştiam că urmau zile de vacanţă. Tot de casă mă leagă mirosul de leuştean pe care mama îl ciopârţea sâmbăta înainte să-l arunce în oala cu borş. Plăcinta cu două feluri de brânză, sărată și dulce, e specialitatea casei Tudor. Tata o face cel mai bine. Eu am început să-l imit cu ceva ani în urmă. Am adaptat reţeta, am pus mai multă brânză dulce, iar deasupra mai mult iaurt, bătut cu gălbenuş de ou. Zahărul vanilat, coaja de portocală rasă şi stafidele lăsate să se odihnească-n esenţa de rom câteva ore bune sunt însă stâlpii reţetei. De fiecare dată când îmi apropiam nasul de castronul plin cu compoziţie mă simțeam acasă, în bucătăria noastră mare, pe care tata reuşea s-o umple cu miros de plăcintă.
Tot de casă mă leagă mirosul de baltă. În Galați îl simţeam pe faleza Dunării, în Bucureşti, pe lângă lacuri. Era de ajuns să trag aer pe nas, să închid ochii şi eram pe faleză. Mirosurile m-au dus mereu în trecut; multe dintre amintirile mele sunt legate de anumite izuri. O vacanţă frumoasă în Grecia e L’Eau, de la Kenzo, ziua mamei înseamnă miros de zambile, Ajunul Crăciunului e miros de turte din zona Moldovei – simple, din faină şi apă, coapte pe o tablă, pe aragaz, înmuiate într-un sirop dulce, aromat cu esenţă de rom şi presărate cu nucă, coajă rasă de portocală şi zahăr.

***
După accident, au urmat zile în care m-am clătinat pe picioare ca un beţiv. Ameţelile apăreau de fiecare dată când mă ridicam, când păşeam, chiar şi când mă întorceam în pat de pe-o parte pe alta. Corpul mă durea la fiecare pas, orice mişcare trebuia s-o fac foarte încet. Mă buşea plânsul, înjuram printre dinţi şi mă întrebam cum a fost posibil să ajung în starea aia. Nările inspirau în continuare aer fad, mai cald sau mai rece, în funcţie de temperatură. În garsoniera închiriată aveam un brad mic împodobit, primul din cei aproape 10 ani de când sunt împreună cu Adi. Mă apropiam de brad, îmi băgam nasul printre crenguţe, luam ace printre dinţi, le sfărâmam şi aşteptam să văd dacă simt seva aia care pişcă puţin de limbă şi îţi umple nasul. M-a pişcat ceva de limbă, dar creierul meu refuza să-i spună nasului că era un brad.
Ceaiul devenise apă caldă, bananele erau chestii moi, puţin dulci, pieptul de pui la grătar era dulceag şi puţin sărat, cozonacul era dulce şi atât, ciocolata albă era doar zahăr. Chiar dacă mâncarea din farfurie devenise din plastic, senzația de foame n-a dispărut, iar stomacul făcea scandal, deşi nu-mi ardea să-l alimentez cu ceva. La ce bun să mănânci, dacă nu simţi nimic? Mâncam mecanic și am înţeles mai bine vorba aia, „foamea e cel mai bun bucătar”. Cea mai mare satisfacţie o aveam când mâncam castraveţi muraţi sau gogonele. Erau acre, acre, gustul cel mai intens pe care-l puteam simţi. Dar era doar ajutorul pe care mi-l dădea limba.
Bulbii olfactivi erau blocaţi de cheag. Celulele care-i compun sunt stimulate de mirosurile din jurul nostru. Informaţia este analizată şi trimisă mai departe în creier. Aşa ne dăm seama că o cremă fină are gust de ciocolată şi nu de vanilie. Creierul meu nu mai putea face asta. Îmi spunea doar că gust o cremă fină şi puţin dulceagă; aroma mi-eră străină.
Pe 12 ianuarie am făcut al doilea RMN, care a arătat că cheagul dispăruse. Lăsase câteva urme de fier în locul lui, normale, mi-a explicat o altă doctoriţă neurolog. Tot ea mi-a zis că e greşit să cred că într-o lună îmi voi reveni complet. Astfel de leziuni lasă urme, iar creierul are nevoie de timp să se refacă. A venit cu un alt termen: șase luni sau mai mult. Sau deloc.
***
În toată această perioadă, Adi a fost nasul meu. Tot el m-a facut să înţeleg că pierderea mirosului a fost răul cel mai mic care mi se putea întâmpla. Puteam să fiu la câţiva metri sub pământ sau să rămân fără vedere, fără auz sau paralizată. Întrebarea „a ce miroase?” îi este astăzi la fel de cunoscută ca „te iubesc”.
După ce am mai scăpat de ameţeli, m-am aventurat în bucătărie. Îmi place să gătesc, să potrivesc ingrediente în oală până iese ce vreau. Prima mâncare gătită după accident a fost o ciorbă de vită. Cubuleţele de carne nu-i spuneau nasului nimic, nici morcovul, ardeiul roşu, ţelina sau păstârnacul. Ceapa m-a făcut să plâng şi atât. Am insistat şi am tras pe nas aburul venit din oală după ce am aruncat toate legumele. Nimic. Am reuşit doar să-mi umezesc faţa, ca şi cum aş fi făcut o baie de aburi cu apă chioară. Adi a ras însă repede o primă farfurie de ciorbă. La fiecare lingură mă uitam fix la el, să-i percep reacţiile. Cand a terminat a mai cerut o porţie. L-am pus să jure că nu o face doar pentru a mă simţi eu bine. Mi-a zis că a fost una dintre cele mai bune ciorbe pe care le făcusem vreodată. Pe moacă mi-a apărut cel mai mare zâmbet de după accident.
La începutul lui februarie mergeam pe stradă când nasul m-a făcut să întorc brusc capul după cineva care trecuse cu o ţigară în mână. Am aşteptat să ajung la radio şi m-am dus glonţ lângă nişte colegi care fumau. Acelaşi semnal, era un miros foarte slab, urât, greţos, pe care nu-l mai simțisem niciodată. Nasul meu se dezgheţa. Chiar dacă era slab, era primul semnal pe care-l simţeam de la accident şi m-am bucurat enorm că nu era totul pierdut, că rotiţele creierului se pun din nou în mişcare. M-am gândit că poate e ca atunci când se ia apa mai multe ore la bloc şi când vine e murdară. Probabil așa urma să fie şi cu mirosul; o vreme voi simţi toate duhorile din lume şi apoi gata, miresmele florale mă vor face să uit de coşmar.
Pe la mijlocul lui februarie, un neurolog cu recomandări bune mi-a explicat ce mi se întâmplă: celulele bulbilor olfactivi s-au distrus din cauza cheagului. Chiar dacă gâlma de sânge s-a retras, locul a rămas dezgolit, iar acum celulele sănătoase din jurul celor sfărâmate trebuie să le ia locul. Creierul meu trebuia să înveţe din nou să recunoască mirosuri, făcând exerciții. Doar așa puteam să-mi învăţ celulele noi cum să simtă.
Adi îmi pregătea farfurii cu pătrunjel tocat, mărar, leuştean, banane, portocale, ardei, pahare cu vin, bere, spirt sau oţet. Am reuşit să îmi dau seama, după momente bune de analizat şi mirosit cu ochii închişi, că în farfuria de sub nasul meu e leuştean proaspăt tăiat.
Exerciţiile continuă şi azi. Când trec pe stradă pe lângă gherete cu gogoşi, îmi dau seama că am în jur un miros de aluat prăjit. Parfumurile încă nu pot să le disting. Însă pot să spun dacă este unul proaspăt, curat, clar sau dacă este dulce, moale. Apare acel miros urât pe care l-am simțit la țigară, iar apoi o nuanţă tăioasă, ca şmirghelul, dacă parfumul este fresh. Nuanţa e molatecă, fină, trece pe lângă nas ca o bucată de mătase dacă parfumul este dulce.
Gustul însă nu a câştigat nimic; din contră. Cand beau cafea sau mănânc ciocolată apare semnalul greţos şi strică toată treaba. Cafeaua de dimineaţă, băută dintr-o cană mare, cu model colorat, cu ochii pe geam și cu gândul la ziua ce începe era unul dintre tabieturile mele preferate. Astăzi beau cafea doar pentru că trebuie să mă trezesc. La fiecare gură strâmb din nas ca şi cum aş da pe gât o lingură de pelin combinat cu miere, tratamentul pe care mi-l aplicau ai mei când eram mică, pentru a scăpa de viermişorii intestinali.
Nici bere nu prea mai pot să beau. Gura mi se umple de amăreală. O iubeam şi pe bere. La vin lucrurile stau altfel. Îmi place cel roşu, sec. Când îl beau simt alcoolul tăios, iar gura mi se face pungă.
La fel de mult îmi place că în tramvaiul cu care vin la muncă nu mai simt mirosurile urâte. Într-o seară mă întorceam acasă, iar în tramvai a izbucnit o ceartă între două doamne pe motiv că una dintre ele nu se spălase de ceva timp. La un moment dat a decis să vină pe unul din locurile din spate, să scape de gura lumii. Acolo eram eu şi alţi câţiva călători, care şi-au acoperit imediat nasul şi au eliberat scaunele. Rămăsesem eu şi doamna mirositoare, plus nişte geamuri deschise în grabă de cei care dăduseră bir cu fugiţii.
Ăsta e unul dintre momentele haioase; sunt însă altele mai puţin hazlii.
Îmi place la nebunie mirosul de casă nouă, de var proaspăt, de mobilă nouă, de vopsea, glet şi acetonă, iar pe astea tocmai le-am ratat. Suntem pe cale de a avea apartamentul nostru, într-o clădire nou-nouţă; aşteptăm doar aprobarea creditului de la bancă pentru a ne putea muta. Am intrat de zeci de ori în el, am inspirat până m-au usturat nările, am tras pe nas praf rămas în urma gresiei sfărâmate. Nimic. Nici măcar semnalul urât nu apare.

***

Ghetele și titirezul au ajuns la Adrian chiar în seara accidentului – a venit după ele la spital un coleg de la radio. În seara aia, pe 21 decembrie, holul radioului s-a umplut cu puştii de la asociaţia Ana și Copiii, care veniseră să se întâlnească cu Moşul. După ce am ieşit din sala de Urgenţe, mă bâţâiam atât de tare pe picioare, încât Adi m-a pus să stau pe un scaun în holul spitalului. Am primit un telefon din radio și la celălalt capăt se auzeau colindele copiilor. Ăla a fost primul moment în care m-am bucurat că trăiesc, că pot să merg, să văd, să aud, şi că am lângă mine oameni care mă iubesc.
Pe şoferul care era la volanul Matizului am vrut să-l dau în judecată, să-i cer despăgubiri, dar m-am răzgândit după ce am început din nou să simt mirosuri. M-am concentrat asupra recuperării și n-am mai vrut să mă mai întorc pe zebra aia nenorocită. În mai, m-am întors în zonă, să-i cumpăr lui Adrian trotineta promisă și să i-o dăruiesc de Paște, dar de data asta am ieșit corect din metrou.
De multe ori însă mi se întâmplă să mă întorc în ziua accidentului şi chiar mai înainte, la ziua în care am luat scrisorile de la copii. Aş fi încheiat-o alfel, dacă Adrian nu şi-ar fi luat scrisoarea înapoi, să treacă trotineta pe listă? În acelaşi timp îmi dau seama cât m-a ajutat rucsacul umplut cu ghetele şi titirezul puştiului. A fost ca o pernă între coloana mea şi caldarâm.
Psihologii au o etichetă pentru tot procesul ăsta din capul meu: ruminaţie îi zice, întoarcerea pe toate părţile a evenimentului, frământarea lui ca pe o cocă, până când devine un gogoloi toxic. Știu că trebuie să renunţ să analizez la milimetru ce s-a întâmplat şi să merg mai departe. Lucrez şi la asta. Doctorii mi-au spus că o să ajung să îmi recapăt complet mirosul, dar durează. E nevoie de răbdare şi exerciţii.
Nu pot însă să nu mă gândesc la ceva – cum o să ştiu când viitorul meu copil o să facă caca pe el? Am văzut că mamele îşi apropie nasul de funduleţul celor mici, chiar dacă sunt îmbrăcaţi, şi-şi dau seama imediat dacă e nevoie de un scutec nou. Cum o să-mi dau seama dacă mâncarea pe care i-o voi da copilului nu-i stricată? Cum o să-i miros pielea de bebeluş?
În acelaşi timp, sunt recunoscătoare că sunt vie, aproape întreagă și că am în Adi un nas de împrumut, gata oricând să verifice dacă bucata de pui din frigider miroase ciudat şi, dacă este cazul, să comandăm o pizza.

Pentru tropait

Vecinii mei, niste artisti

La etajul 3, in fata liftului, e o jungla. Prima data m-am speriat de toate buruienile alea. Dupa aia am vazut tablourile....











La etajul 2 oamenii sunt un pic mai practici...de ce sa uzi atatea buruieni? In plus, ei au palmieri, sa moara de oftica aia de deasupra. Mi-a placut in mod deosebit cum au desenat in jurul caloriferului :)

Cal free

Mic dejun cu Oana

10 dimineața, frig, fleoșcăială, frig din nou - că-i important - o aștept pe Oana la gura de metrou de la Universitate.

Urma să luăm micul dejun. Începuturile de zi au ceva aparte, toți oamenii sunt în aceeași situație, oarecum, încearcă să se rupă de somn. Îmi place să mă holbez în tramvai, să văd cum reușește fiecare chestia asta: unii și-au aruncat repede hainele pe ei, alții s-au studiat mai atent în oglindă, alții n-au avut timp să mănânce acasă și au cumpărat ceva pe drum, unii au trecut repede la studiat tâțele din ziare. E un fel de tropăială, ne încălzim să ne aruncăm într-o nouă zi. Zilele în care iau micul dejun așa cum trebuie sunt de vis. Tropăiala perfectă pentru mine!

Iar micul dejun cu Oana a fost prilejul numa' bun de hăhăială :)

Vecinii mei, fani afise

Indraznesc sa visez

Dante, the cat vs DJ Pisi

Dj Pisi - pisica tampitica de la radio - sta pe rucsaul meu, de fiecare data cand il prinde. Ii mai trag teapa si-mi iau poseta in unele zile, pe care nu prea poate sa stea.

Cand ajung acasa, Dante, the cat trage pe nas mirosul rucsacului si se uita cam asa.....

Astept ziua in care o sa pornim in cautare de gresie si faianta.


Intre timp am auzit asta intr-un autobuz, un pusti vorbea cu o doamna, probabil bunica: "azi l-am invatat pe h mare, de mana". Am stat putin sa ma gandesc cum se face h mare, de mana....si dupa aia k mare...

Ziua "nasului"

Azi e ziua unui om special, a "nasului" meu :)

Ciulinii roz

Pomul din fata ferestrelor e mare magician, are ciulini roz. Banuiesc ca nu miros. Eu zic asa: saracul pom stie ca mi-am bulit putin creierul si a zis ca anul asta sa faca niste ciulini in loc de flori, sa nu ma vada trista ca nu-i pot mirosi florile.


Draga pom, iti multumesc!

Noutati: am inceput sa simt un semnal, e un miros - acelasi - pe care-l simt atunci cand in preajma mea apar mirosuri puternice, fum de tigara, cafea, parfum. Un doctor mi-a zis ca pana in vara imi recapat mirosul, ideea e ca celulele din jurul zonei lovite trebuie sa preia functia celor bulite. Trebuie sa invat din nou sa miros....cateodata ma trezesc vorbind singura, de fapt cu nasul meu: "hai bai, aia e ceapa, nu-i cafea"...si tot asa :)