A fost un an bun

Pentru prima data in viata mea am copt cozonaci. I-am facut in Ajunul Craciunului, in bucataria noastra. Norocul incepatorului sau nu, dar chiar mi-au iesit. Trei bucati perfecte, mi-a fost si mila sa-l tai pe primul. Poza n-am. Mirosul de cozonac nu l-am putut simti, am simtit ceva, aproape de mirosul drojdiei. Dar l-am intrebat pe Adi, imediat ce a bagat un cap in bucatarie: "Miroase a cozonac?". Confirmarea mi-a fost de ajuns.

Anul asta a fost ca o cursa intr-un carusel. Am inceput cautarile de apartamente inca din ianuarie. Inca aveam ameteli de la lovitura la cap capatata in urma accidentului. Sa ma uit la tavane si grinzi era o provocare. Pe cel in care stam acum l-am vazut eu prima, prin ianuarie si am stiut pe loc ca el e. A trebuit sa mai fac un RMN la putin timp dupa ce l-am vazut, eu sunt claustrofoba, dar imaginea vazuta de pe balconul lui m-a ajutat mult sa rezist un sfert de ora in cosmarul ala de aparat. Au fost ceva probleme cu cladirea si nu l-am putut lua atunci cand l-am vazut, abia in iulie am semnat actele. L-am aranjat cum am vrut noi, de la parchet la usi. Recunosc, am fost foarte insistenta si pana la urma a iesit cam cum am vrut eu. Adi a incercat din rasputeri sa-mi infraneze tendinta de a lua numai chestii albe sau deschise la culoare. El e omul care se imbraca in special in culori inchise. Dar la parchet si la usi mi-am facut de cap. Si la baie, la gresie si faianta. Cand Adi suna muncitorii, isi dadeau seama pe loc cu cine stateau de vorba, "A, da, domnul cu baia roz". "Nu e roz, e mov", venea raspunsul lui Adi, printre dinti. Pentru un om care nu intelege cum pot purta unii barbati camasi roz, o baie roz - ca-i cam roz, recunosc - e un maare pas. Un fel de Marele Zid Chinezec, varianta mozaic roz-mov, care ii rade-n nas in fiecare dimineata. Dar ii place. Ne place la nebunie casa noastra. A iesit asa cum visam, primele zile au fost drog. Nu aveam mobila in casa, stateam pe jos cu paharele de vin, respectiv bere si ascultam concerte la maximum. Ne puteam permite, nu erau asa multi vecini mutati. Iar balconul e de vis, sa stai vara pana tarziu, cu aceleasi pahare in mana, sa te uiti dupa avioanele care pleaca sau vin pe aeroporturi, e di-vin.

Iar prietenii care te ajuta la mutat, petrecerile cu ei in casa noua, alergatul - tot cu ei - prin magazine dupa mobila sunt bonusul. In sfarsit pot veni la noi mai multi oameni, cand ne strangem toti, suntem o gasca taaare vesela.

Apoi, prin august, am aflat Vestea, ca sunt insarcinata. Aproape ca mi-a fost frica sa ma bucur, simteam ca se intampla prea multe lucruri bune. Ne-a busit pe amandoi plansul cand am vazut rezultatul testului de la farmacie. Eu am fost prima, eram singura acasa, apoi Adi, care dupa o seara cu baietii la bere, s-a oprit la o farmacie sa mai ia un test. Nu stiu cat de mult i-a priit berea, i-am trimis mesaj ca in drum spre casa ar trebui sa mai faca o oprire. Asa ca am avut inca o partida de lacrimi, pe la 3 noaptea.
Si de atunci m-au luat gandurile: o sa ne descurcam, o sa fiu o mama buna, eu inca ma simt copil, o sa fiu responsabila?

Nici acum n-am gasit raspunsurile. Dar primesc multe incurajari si ma gandesc ca daca miliarde de alte mame pot, pot si eu. Ce-i mare smecherie? Maica-mea nu mai poate de ras cand ma aude cu intrebarea asta. Stie ea ce stie! Pe 15 noiembrie am aflat ca o sa avem o fetita. Deja stiu ca-i o zvapaiata, se misca la greu. Miscarile astea ale ei ma ajuta sa constientizez faptul ca in curand o sa avem un patut de umplut. Adi ii zice "micul alien" - ieri, in a doua zi de Craciun - a venit si el la o ecografie si a vazut imaginile pe ecran. Cam arata a mici extraterestrii astia micii, la ecografii. Ii mai zice "hoata", se opreste din miscat atunci cand imi pune el mana pe burta. Mai face misto de el si dupa muuulta vreme de asteptat cu mana pe burta mea, baga o mana sau un picior, de-l face sa tresara. E o hoata simpatica! Partea mai putin buna e ca e iarna, iar prin geaca nu mi se vede burta. Asta inseamna ca in 41 sau in autobuz nu se ridica nimeni sa-mi dea locul. Si cateodata chiar as vrea sa stau jos, incep sa-i inteleg pe batranii care cer un loc. Cand o sa mi se intample minunea sa-mi cedeze cineva locul, o sa-i fac binevoitorului o poza.

Cam asta a fost anul 2013 pentru noi. Il asteptam cu maaare emotie pe urmatorul. Multumesc, bai, 2013!